1
Țip (-puri), substantiv neutru – (Transilvania) Sursă, izvor. – Variantă țîp. Creație expresivă, conform șop, șipot. – Derivat țipă (variantă Transilvania țîpă), substantiv feminin (fluier, țignal; trișcă), nu pare să fie în legătură cu albaneză tsipë „piele”, neogreacă τσίπα „caimac” (Drăganu, Dacor., VII, 138); țipa, verb (a striga; a arunca, a azvîrli, a împrăștia), meglenoromână țop, țăpări; țipăt, substantiv neutru (strigăt); țipătură, substantiv feminin (strigăt; acțiunea de a arunca; boală rezultată din vrăjitorie în care se aruncă un obiect în fața celui fermecat), conform întîlnitură, întunchinătură, turnătură; țipoti, verb (Transilvania, a răcni, a zbiera). – Conform țop. Țipa „a zbiera” se consideră adesea drept cuvînt distinct de la țipa „a arunca”.
Totuși, trebuie să fie un singur cuvînt, care se explică prin varietatea utilizărilor expresive, conform dudui, tuna, tuli. Al doilea sens este actualmente propriu Transilvania dar e posibil să nu fi fost mereu așa, deoarece îl întîlnim la Eliade: țipă-l peste gard. A fost, credem, explicat insuficient, prin intermediul slavă piti „a țipa” (Cihac, II, 434); din slavă tŭpŭtŭ › țipăt (Miklosich, Slaw.
Elem., 50); sau din latină *tinnĭpāre (Pascu, I, 64).
Apropierea de română de sursa expresivă țip a fost făcută prima dată de Drăganu, Dacor., VII, 138 și de Scriban. Țipar, substantiv masculin (pește, Cobitis fossilis, Anguila vulgaris) trebuie să aparțină aceleiași familii expresive; probabil trebuie să se pornească de la ideea de „a fierbe” sau „a se mișca” (după Cihac, II, 535, din maghiară csik; legătura cu neogreacă τσιποῦρα „doradă” nu este sigură).
Același înțeles pare că se poate găsi pe baza lui țipenie, substantiv feminin (ființă, suflet), care se folosește numai în expresia nici țipenie „nici o suflare” sau „nici o mișcare” (după Tiktin, Pascu, I, 64 și Candrea, ar însemna „nimeni care să strige”).
Totuși, trebuie să fie un singur cuvînt, care se explică prin varietatea utilizărilor expresive, conform dudui, tuna, tuli. Al doilea sens este actualmente propriu Transilvania dar e posibil să nu fi fost mereu așa, deoarece îl întîlnim la Eliade: țipă-l peste gard. A fost, credem, explicat insuficient, prin intermediul slavă piti „a țipa” (Cihac, II, 434); din slavă tŭpŭtŭ › țipăt (Miklosich, Slaw.
Elem., 50); sau din latină *tinnĭpāre (Pascu, I, 64).
Apropierea de română de sursa expresivă țip a fost făcută prima dată de Drăganu, Dacor., VII, 138 și de Scriban. Țipar, substantiv masculin (pește, Cobitis fossilis, Anguila vulgaris) trebuie să aparțină aceleiași familii expresive; probabil trebuie să se pornească de la ideea de „a fierbe” sau „a se mișca” (după Cihac, II, 535, din maghiară csik; legătura cu neogreacă τσιποῦρα „doradă” nu este sigură).
Același înțeles pare că se poate găsi pe baza lui țipenie, substantiv feminin (ființă, suflet), care se folosește numai în expresia nici țipenie „nici o suflare” sau „nici o mișcare” (după Tiktin, Pascu, I, 64 și Candrea, ar însemna „nimeni care să strige”).
DER – dicționarul etimologic
2
Țip substantiv neutru, plural țipe
DOOM – dicționarul ortografic