1
Stînă (-ne), substantiv feminin – Așezare păstorească de vară. – Aromână stînă, stane. Slavă stana, „oprire”, de la stati, staną „a sta”, conform sârbă, croată stan „colibă de păstor”, stanar „păstor”, rusă stan „stație” (Lambrior 103; Cihac, II, 361; Densusianu, Hlr., 282; Tiktin; Weigand, Jb., XVI, 228; Rosetti, Gs, V, 158; Conev 60; Sandfeld 95).
Cuvintele slavă, perfect explicabile prin procedeele slavă, nu pot proveni din română; și este greu de crezut că întîlnirea lor cu română este întîmplătoare.
Totuși, s-a accentuat dificultatea trecerii lui an › în, care se petrece numai în elementele moștenite din latină și care nu apare la elementele slavă, în afară de jupîn, stăpîn, smîntînă și stîncă, toate cuvinte considerate de origine incertă (conform Pușcariu, Dacor., III, 278-94 și numerele noastre 4653 și 8133).
S-a încercat depășirea dificultății, presupunînd împrumutul din slavă la o dată mai veche (Lambrior; Densusianu), sau o asimilare care pare ciudată, cu -în, din romîn, bătrîn și alte elemente latină (Skok, Arvih za Arbanašku Starinu, II, 339; ar fi trebuit să existe și în țăran).
În realitate ideea că în ‹ an există numai în elemente latină este falsă, conform turcă kantar › cîntar, mgr. φράγγος › frînc; astfel că evoluția arătată nu este pur și simplu o imposibilitate, ci o circumstanță a cărei explicație ne scapă.
Alte explicații sînt mai ipotetice: din dacicul *stana (Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 105; conform Pascu, I, 191; Philippide, II, 15; Pușcariu, Lr., 176); din indoeurop. *sthana, prin intermediul persanului stana „ședere” (Densusianu, Gs, I, 238; Pușcariu, Dacor., III, 382; Cancel, Despre Romîn, 77-9), deși un astfel de împrumut nu pare posibil istoricește; dintr-un latină *saeptana (Giuglea, Dacor., II, 360; conform Rew 7497).
Derivat stînaș, substantiv masculin (păstor care are o stînă).
Din română pare să provină maghiară esztena și săsească stinê; în schimb, neogreacă στάνη și albaneză stan, care au fost prezentate uneori drept împrumuturi din română, trebuie să vină din slavă
Cuvintele slavă, perfect explicabile prin procedeele slavă, nu pot proveni din română; și este greu de crezut că întîlnirea lor cu română este întîmplătoare.
Totuși, s-a accentuat dificultatea trecerii lui an › în, care se petrece numai în elementele moștenite din latină și care nu apare la elementele slavă, în afară de jupîn, stăpîn, smîntînă și stîncă, toate cuvinte considerate de origine incertă (conform Pușcariu, Dacor., III, 278-94 și numerele noastre 4653 și 8133).
S-a încercat depășirea dificultății, presupunînd împrumutul din slavă la o dată mai veche (Lambrior; Densusianu), sau o asimilare care pare ciudată, cu -în, din romîn, bătrîn și alte elemente latină (Skok, Arvih za Arbanašku Starinu, II, 339; ar fi trebuit să existe și în țăran).
În realitate ideea că în ‹ an există numai în elemente latină este falsă, conform turcă kantar › cîntar, mgr. φράγγος › frînc; astfel că evoluția arătată nu este pur și simplu o imposibilitate, ci o circumstanță a cărei explicație ne scapă.
Alte explicații sînt mai ipotetice: din dacicul *stana (Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 105; conform Pascu, I, 191; Philippide, II, 15; Pușcariu, Lr., 176); din indoeurop. *sthana, prin intermediul persanului stana „ședere” (Densusianu, Gs, I, 238; Pușcariu, Dacor., III, 382; Cancel, Despre Romîn, 77-9), deși un astfel de împrumut nu pare posibil istoricește; dintr-un latină *saeptana (Giuglea, Dacor., II, 360; conform Rew 7497).
Derivat stînaș, substantiv masculin (păstor care are o stînă).
Din română pare să provină maghiară esztena și săsească stinê; în schimb, neogreacă στάνη și albaneză stan, care au fost prezentate uneori drept împrumuturi din română, trebuie să vină din slavă
DER – dicționarul etimologic