1
Cuvînt (cuvinte), substantiv neutru –
1. Termen, vorbă. –
2. Vorbit, taifas. –
3. (Învechit) Discurs. –
4. Verb, învățătură a religiei. –
5. (Învechit) Știre, veste, noutate. –
6. Proverb, zicală. –
7. Ordin, dispoziție. –
8. Făgăduință, promisiune, siguranță. –
9. (Învechit) Răspuns, lămurire. –
10. (Învechit) Dispută, controversă. –
11. Rațiune, motiv, cauză, pricină. – Aromână (cuvendă), istroromână cuvint. Latină conventum „reuniune” (Pușcariu 478; Rew 2194; Dar; Philippide, II, 638; Densusianu, Gs, II, 15).
Cuvîntul există în celelalte limbi romanice cu un semantism foarte diferit; pentru sensul română, conform și albaneză kuvënt „conversație”, neogreacă ϰουβέντα „conversație” ca și neogreacă ὁμιλία „reuniune” și „conversație”, slavă sŭborŭ „reuniune” și sârbă zbor „conversație” etc.
Această coincidență îi determină pe unii filologi să explice semantismul romanic printr-un fond comun balcanic, conform Berneker 52 și Sanfeld
34. În română este cuvînt general folosit, și imaginea pe care o dă Alr, I, 28, asupra folosirii sale este extrem de deficientă.
Derivat cuvînta (istroromână cuvîntu), verb (a vorbi, a grăi, a spune; a sta la taifas, a conversa; a ține un discurs; a declara), pe care Pușcariu 480 și Dar îl consideră a proveni direct din latină conventāre, conform albaneză kuvendoń, neogreacă ϰουβεντιάζω; cuvîntător, adjectiv (care vorbește, care poate vorbi; rațional; chibzuit); necuvîntător, adjectiv (fără grai, care nu poate vorbi; fără rațiune, animalic); cuvîntăreț, adjectiv (învechit, rațional, înzestrat cu rațiune); cuvîntătorie, substantiv feminin (învechit, elocință); cuvintelnic, substantiv neutru (învechit, dicționar, glosar); precuvîntare, substantiv feminin (prefață), învechit, formație literară pe baza slavă prĕdŭslovije (Candrea).
Conform binecuvîntare.
1. Termen, vorbă. –
2. Vorbit, taifas. –
3. (Învechit) Discurs. –
4. Verb, învățătură a religiei. –
5. (Învechit) Știre, veste, noutate. –
6. Proverb, zicală. –
7. Ordin, dispoziție. –
8. Făgăduință, promisiune, siguranță. –
9. (Învechit) Răspuns, lămurire. –
10. (Învechit) Dispută, controversă. –
11. Rațiune, motiv, cauză, pricină. – Aromână (cuvendă), istroromână cuvint. Latină conventum „reuniune” (Pușcariu 478; Rew 2194; Dar; Philippide, II, 638; Densusianu, Gs, II, 15).
Cuvîntul există în celelalte limbi romanice cu un semantism foarte diferit; pentru sensul română, conform și albaneză kuvënt „conversație”, neogreacă ϰουβέντα „conversație” ca și neogreacă ὁμιλία „reuniune” și „conversație”, slavă sŭborŭ „reuniune” și sârbă zbor „conversație” etc.
Această coincidență îi determină pe unii filologi să explice semantismul romanic printr-un fond comun balcanic, conform Berneker 52 și Sanfeld
34. În română este cuvînt general folosit, și imaginea pe care o dă Alr, I, 28, asupra folosirii sale este extrem de deficientă.
Derivat cuvînta (istroromână cuvîntu), verb (a vorbi, a grăi, a spune; a sta la taifas, a conversa; a ține un discurs; a declara), pe care Pușcariu 480 și Dar îl consideră a proveni direct din latină conventāre, conform albaneză kuvendoń, neogreacă ϰουβεντιάζω; cuvîntător, adjectiv (care vorbește, care poate vorbi; rațional; chibzuit); necuvîntător, adjectiv (fără grai, care nu poate vorbi; fără rațiune, animalic); cuvîntăreț, adjectiv (învechit, rațional, înzestrat cu rațiune); cuvîntătorie, substantiv feminin (învechit, elocință); cuvintelnic, substantiv neutru (învechit, dicționar, glosar); precuvîntare, substantiv feminin (prefață), învechit, formație literară pe baza slavă prĕdŭslovije (Candrea).
Conform binecuvîntare.
DER – dicționarul etimologic