Afla (aflu, aflat), verb –
1.(Reflexiv) A fi, a se găsi într-un locuțiune –
3.A lua cunoștință despre ceva. – Variantă (Banat) izafla.
Aromână, meglenoromână aflu, istroromână oflu.
Latină afflāre „a sufla” (Pușcariu 34; Candrea-dens., 16; Rew 261; Dar); conform cu același sens ca în română, dalm. aflatura „resturi găsite pe țărm”, calabr. ahhare, napol. ašare, spaniolă hallar, portugheză achar, retor. afla.
Corespondența semantică între atîtea limbi arată că evoluția sensului este anterioară celei română Schuchardt, Zrph., XX, 532, și împreună cu el majoritatea filologilor moderni (conform Corominas și Cortes 125), o explică pe baza limbajului vînătoresc: cîinele adulmecă (= aspiră, suflă) pentru a găsi;
Încă 6 sensuri
sau de la afflatur „îmi suflă = îmi arată, îmi spun”, de unde, prin activarea ideii, „aflu”. (Conform și Rohlfs, Differenzierung, 45).
Ambele explicații par necovingătoare.
Este posibil ca pe baza echivalenței afflat = vivit = exstat (conform franceză que vive „cine e acolo?”).
Plecînd de la (sese) afflat „respiră, există” este ușor de refăcut evoluția, în sensul de activare, pînă se ajunge la afflat „află, descoperă”.
Această explicație este necesară, fiind singura care poate lămuri evoluția semantică a română găsi.
De altfel, este iluzorie legătura, propusă de Cihac, II, 633, cu mgr. ἄλφειν „a afla”.
Derivat aflat, substantiv neutru învechit, descoperire; aflător, adjectiv (care se află; inventator, descoperitor); neaflat, adjectiv (necunoscut).
DER – dicționarul etimologic