1
Cică adverb (Popular și familiar; cu valoare de verb unipersonal sau impersonal).
1. (precedă o afirmație pusă pe socoteala altora) (Se) spune că... (lumea) zice că..., după cum (se) crede.
2. (Indică un sentiment de mirare sau de îndoială) Dacă poate fi cu putință! auzi!
Nici mai mult, nici mai puțin.
Mai mult decât atâta.
3. (Povestitorul admite ce se spune, dar e convins că nu este așa) Chipurile, vorba vine! vorbă să fie! – Din [se zi]Ce că.
1. (precedă o afirmație pusă pe socoteala altora) (Se) spune că... (lumea) zice că..., după cum (se) crede.
2. (Indică un sentiment de mirare sau de îndoială) Dacă poate fi cu putință! auzi!
Nici mai mult, nici mai puțin.
Mai mult decât atâta.
3. (Povestitorul admite ce se spune, dar e convins că nu este așa) Chipurile, vorba vine! vorbă să fie! – Din [se zi]Ce că.
DEX – dicționarul explicativ
2
Cică adverb popular 1) (atribuie celor spuse nesiguranță, îndoială etc.) Se zice că; se vorbește că. Cică era odată. 2) Chipurile; vine vorba. Cică a înțeles totul. /[zi]ce + că
NODEX – noul dicționar explicativ
3
Cică interjecție – Cuvînt afectuos cu care se adresează unui copil. – Variantă țică.
Creație expresivă, conform dialectal italiană din Latium cico, umbr. cica „nulla” (Prati 276).
Chiar dacă intenția este diferită, aceeași formulă explică verb cicăli (a pălăvrăgi, a flecări; a importuna, a deranja; a se certa), cu sufix de asemenea expresiv -li (conform Graur, Bl, IV, 91).
Alte explicații mai puțin plauzibile: din sârbă čakalati „a flecări” (Scriban, Arhiva, 1913); din latină *cicala, forma vulg. de la cicada (Körting 2161; conform Densusianu, Română, XXXIII, 276; Philippide, II, 636; Pușcariu, Rf, I, 269; conform Dar), care lasă neexplicată păstrarea lui l intervocalic; din maghiară csihol- (Drăganu, Dacor., VI, 270). – Derivat cicală, substantiv feminin (plictisitor, pisălog), formație regresivă; cicălitor, adjectiv (importun, pisălog); cicălos, adjectiv (pisălog).
Creație expresivă, conform dialectal italiană din Latium cico, umbr. cica „nulla” (Prati 276).
Chiar dacă intenția este diferită, aceeași formulă explică verb cicăli (a pălăvrăgi, a flecări; a importuna, a deranja; a se certa), cu sufix de asemenea expresiv -li (conform Graur, Bl, IV, 91).
Alte explicații mai puțin plauzibile: din sârbă čakalati „a flecări” (Scriban, Arhiva, 1913); din latină *cicala, forma vulg. de la cicada (Körting 2161; conform Densusianu, Română, XXXIII, 276; Philippide, II, 636; Pușcariu, Rf, I, 269; conform Dar), care lasă neexplicată păstrarea lui l intervocalic; din maghiară csihol- (Drăganu, Dacor., VI, 270). – Derivat cicală, substantiv feminin (plictisitor, pisălog), formație regresivă; cicălitor, adjectiv (importun, pisălog); cicălos, adjectiv (pisălog).
DER – dicționarul etimologic
4
Cică adverb
DOOM – dicționarul ortografic