Definitie Ciumă - Ce inseamna si explicatie

Varianta definitie 1: CIÚMĂ, ciume, substantiv feminin
1. Boala infectioasa si epidemica foarte grava, caracterizata prin febra mare, diaree, delir, tumefactii ale ganglionilor etcetera; pesta.
2. Figurativ Persoana foarte urata (si foarte rea).
3. Figurativ Mizerie, napasta, nenorocire mare. ♢ Ciuma bruna = nazism; fascism.
4. Compus: ciuma-apelor = planta erbacee acvatica cu tulpina lunga, subtire, ramificata, care se fixeaza prin radacini pe fundul apelor (Elodea canadensis). – Limba Latina Cyma „umflatura”.

Varianta definitie 2: Ciuma substantiv feminin, g.-d. art. ciumei; plural ciume

Varianta definitie 3: CIÚMĂ -e f. 1) Boala contagioasa si epidemica, foarte grava, cauzata de o infectie bacteriana, manifestata prin febra, astenie, delir etcetera; pesta. 2) figurat: Fiinta nesuferita care inspira groaza. ♢ A fi pentru unii muma si pentru altii - se spune despre cei care sunt buni cu unii si rai cu altii. 3) figurat: Nenorocire grea care se abate asupra cuiva; napasta; urgie. [G.-D. Ciumei] /<lat. cyma

Varianta definitie 4: Ciuma (ciume), substantiv feminin –
1. Plaga a porumbului. –
2. Laur. –
3. Boala infectioasa epidermica foarte grava. –
4. Monstru din mitologia populara care personifica ciuma. –
5. Plaga, calamitate. – Mr. tuma, megl. ciuma.
Probabil limba latina cyma, din limba greaca (veche) ϰυμα (Puscariu 330; Puscariu, Lat. ti, 60; Puscariu, Conv.
Lit.
XXXVII, 600; Berneker 163; Capidan, Dacor., III, 142; Diculescu, Elementele, 477; Bologa, Dacor., IV, 962; DAR).
Forma limba latina vulg. ciuma, punct de plecare al fonetismului rom. apare in glose tirzii, conform sp. cima, „virf, culme”, esquilmar „a stoarce, a secatui” (Corominas, Anales Inst.
Ling., II, 128).
De la sensul primitiv, de „tumoare, umflatura”, evolutia sensului se explica prin simptomele bolii, conform peste bubonica „ciuma bubonica” si mr. panucl’a „tumoare” si „ciuma”.
Rezultatul normal ar fi trebuit sa fie, se pare, *cima; u ar fi in acest caz secundar ca in bucium.
Este cuvint care apare aproape in toate limbile din estul Europei (alb. kjimë „abces”, limba turca: çuma „ciuma”, bulgara, limba sarba:, limba rusa čuma, rut., pol. dzuma, mag. csoma, csuma, toate cu sensul de „ciuma”); conform si limba italiana cima, franceza cime, sp. cima, cu sens diferit.
Toate limbile in care apare sensul de „ciuma” par a indica un imprumut din rom., cu atit mai mult cu cit cuvintul nu se explica prin mijloace interne ale nici uneia din limbile interesate (conform Berneker; Capidan, Dacor., III, 142).
Totusi, s-a propus un etimon limba slava (veche) (Miklosich, Slaw.
Elem., 53 si Lexicon, 1128; Cihac, II, 58), bulgara (Conev 94), limba albaneza (Philippide, II, 639), limba turca: (Mladenov 689).
Derivat ciumat (var. ciumas, ciumos), adjectiv (pestifer; ciumat, bolnav de ciuma); ciumar, substantiv masculin (laur), pe care Diculescu, Elementele, 485 il apropie de limba greaca (veche) ϰυμάριον, dar care ar putea fi der. in cadrul rom.; ciuma, verb (a imbolnavi de ciuma; despre fructe, a se strica); ciumafaie, substantiv feminin (laur), a carui a doua parte nu a fost explicata satisfacator, si care se mai numeste, probabil prin etimologie populara, ciuma fetei (Cihac, II, 491, pleaca in mod eronat de la mag. csuda „minune” si fa „copac”; Diculescu, Elementele, 485 de la cima, cu sufix limba greaca (veche) ϰαφος; si DAR sugereaza o legatura cu mag. csudafa „laur”).