Dex Definitie Explicatie, Ce Inseamna Cuvantul Ciumă

1 * Cuvantul cu diacritice: ciúmă
Cuvantul fara diacritice: ciuma

Definitie: CIUMĂ, ciume, substantiv feminin 1. Boală infecțioasă și epidemică foarte gravă, caracterizată prin febră mare, diaree, delir, tumefacții ale ganglionilor etcetera; pestă. 2. Figurativ Persoană foarte urâtă (și foarte rea). 3. Figurativ Mizerie, năpastă, nenorocire mare. ♢ Ciumă brună = nazism; fascism. 4. Compus: ciuma-apelor = plantă erbacee acvatică cu tulpina lungă, subțire, ramificată, care se fixează prin rădăcini pe fundul apelor (Elodea canadensis). – Limba Latina cyma „umflătură”.

2 * Cuvantul cu diacritice: ciúmă
Cuvantul fara diacritice: ciuma

Definitie: ciumă substantiv feminin, g.-d. art. ciumei; plural ciume

3 * Cuvantul cu diacritice: ciúmă -e
Cuvantul fara diacritice: ciuma

Definitie: CIUMĂ -e f. 1) Boală contagioasă și epidemică, foarte gravă, cauzată de o infecție bacteriană, manifestată prin febră, astenie, delir etcetera; pestă. 2) figurat: Ființă nesuferită care inspiră groază. ♢ A fi pentru unii mumă și pentru alții - se spune despre cei care sunt buni cu unii și răi cu alții. 3) figurat: Nenorocire grea care se abate asupra cuiva; năpastă; urgie. [G.-D. ciumei] lat. cyma

4 * Cuvantul cu diacritice: ciúmă ciúme
Cuvantul fara diacritice: ciuma

Definitie: ciumă (ciume), substantiv feminin – 1. Plagă a porumbului. – 2. Laur. – 3. Boală infecțioasă epidermică foarte gravă. – 4. Monstru din mitologia populară care personifica ciuma. – 5. Plagă, calamitate. – Mr. țumă, megl. ciumă. Probabil limba latina cyma, din limba greaca (veche) ϰυμα (Pușcariu 330; Pușcariu, Lat. ti, 60; Pușcariu, Conv. Lit. XXXVII, 600; Berneker 163; Capidan, Dacor., III, 142; Diculescu, Elementele, 477; Bologa, Dacor., IV, 962; DAR). Forma limba latina vulg. ciuma, punct de plecare al fonetismului rom. apare în glose tîrzii, conform sp. cima, „vîrf, culme”, esquilmar „a stoarce, a secătui” (Corominas, Anales Inst. Ling., II, 128). De la sensul primitiv, de „tumoare, umflătură”, evoluția sensului se explică prin simptomele bolii, conform peste bubonica „ciumă bubonică” și mr. pănucl’ă „tumoare” și „ciumă”. Rezultatul normal ar fi trebuit să fie, se pare, cimă; u ar fi în acest caz secundar ca în bucium. Este cuvînt care apare aproape în toate limbile din estul Europei (alb. kjimë „abces”, limba turca: çuma „ciumă”, bulgara, limba sarba:, limba rusa čuma, rut., pol. dzuma, mag. csoma, csuma, toate cu sensul de „ciumă”); conform și limba italiana cima, franceza cime, sp. cima, cu sens diferit. Toate limbile în care apare sensul de „ciumă” par a indica un împrumut din rom., cu atît mai mult cu cît cuvîntul nu se explică prin mijloace interne ale nici uneia din limbile interesate (conform Berneker; Capidan, Dacor., III, 142). Totuși, s-a propus un etimon limba slava (veche) (Miklosich, Slaw. Elem., 53 și Lexicon, 1128; Cihac, II, 58), bulgara (Conev 94), limba albaneza (Philippide, II, 639), limba turca: (Mladenov 689). Derivat ciumat (var. ciumaș, ciumos), adjectiv (pestifer; ciumat, bolnav de ciumă); ciumar, substantiv masculin (laur), pe care Diculescu, Elementele, 485 îl apropie de limba greaca (veche) ϰυμάριον, dar care ar putea fi der. în cadrul rom.; ciuma, verb (a îmbolnăvi de ciumă; despre fructe, a se strica); ciumăfaie, substantiv feminin (laur), a cărui a doua parte nu a fost explicată satisfăcător, și care se mai numește, probabil prin etimologie populară, ciuma fetei (Cihac, II, 491, pleacă în mod eronat de la mag. csuda „minune” și fa „copac”; Diculescu, Elementele, 485 de la cimă, cu sufix limba greaca (veche) ϰαφος; și DAR sugerează o legătură cu mag. csudafa „laur”).