1
Fluiera, fluier, verb I. Intranzitiv I.
1. A emite un sunet asemănător cu al fluierului (1) sau o combinație (melodică) de sunete, suflând printre buze sau printre degetele băgate în gură.
Compus: fluieră-vânt substantiv masculin invariabil = om care își pierde vremea, care umblă haimana.
(Despre unele păsări) A scoate sunete asemănătoare cu ale fluierului (1).
Tranzitiv (La spectacole, manifestări sportive etc.) A-și manifesta dezaprobarea sau aprobarea prin fluierături.
2. A cânta din fluier (1).
3. A emite sunete ascuțite întrebuințând un instrument special, mai ales pentru semnalizare. II. (Despre vânt, furtună, vijelie etc.; la persoana 3) A produce un zgomot ascuțit și puternic; a șuiera. [Pronunțat: flu-ie-] – Din Fluier.
1. A emite un sunet asemănător cu al fluierului (1) sau o combinație (melodică) de sunete, suflând printre buze sau printre degetele băgate în gură.
Compus: fluieră-vânt substantiv masculin invariabil = om care își pierde vremea, care umblă haimana.
(Despre unele păsări) A scoate sunete asemănătoare cu ale fluierului (1).
Tranzitiv (La spectacole, manifestări sportive etc.) A-și manifesta dezaprobarea sau aprobarea prin fluierături.
2. A cânta din fluier (1).
3. A emite sunete ascuțite întrebuințând un instrument special, mai ales pentru semnalizare. II. (Despre vânt, furtună, vijelie etc.; la persoana 3) A produce un zgomot ascuțit și puternic; a șuiera. [Pronunțat: flu-ie-] – Din Fluier.
DEX – dicționarul explicativ
2
A fluiera2 fluier tranzitiv 1) A cânta prin fluierat. Fluiera o melodie.
Fluieră-vânt calificativ depreciativ, atribuit unei persoane care umblă fără rost; pierde-vară. 2) A trata cu fluierături (manifestând nemulțumire, dezaprobare). [Silabe Flu-ie-] /Din fluier
Fluieră-vânt calificativ depreciativ, atribuit unei persoane care umblă fără rost; pierde-vară. 2) A trata cu fluierături (manifestând nemulțumire, dezaprobare). [Silabe Flu-ie-] /Din fluier
DN – dicționar de neologisme
3
A fluiera1 fluier intranzitiv 1) A cânta din fluier. 2) A scoate sunete pătrunzătoare cu un instrument special (pentru a semnaliza ceva). 3) A produce un sunet, suflând printre buze sau printre degetele băgate în gură. 4) (despre păsări) A scoate sunete asemănătoare cu ale fluierului. 5) (despre vânt, furtună etc.) A produce un zgomot ascuțit și continuu; a șuiera. [Silabe Flu-ie-] /Din fluier
DN – dicționar de neologisme
4
Fluiera (fluier, at), verb –
1. A scoate un sunet asemănător fluierului. –
2. A cînta din fluier. –
3. A chema scoțînd sunete asemănătoare fluierului. –
4. A scoate sunete asemănătoare fluierului spre a-și manifesta dezaprobarea.
Creație expresivă, bazată pe consonanța f(l)iu, care redă fluieratul.
Cuvîntul imitativ fiu (-fiu) este curent, conform țiu; pentru infixul expresiv l, conform flișcui „a fluiera”, fli(u)șcă „trișcă”.
De aici și fliuira, redus la flui(e)ra, ca șuera în loc de ș(i)uira. Fluier, substantiv neutru (intrument muzical de suflat; trișcă; gambă, tibia; șuierătură); conform aromână fluier, fluiară, fiflioară, meglenoromână (s)friel, pare un derivat postverbal.
Sensul de „tibia”, comun întregului teritoriu limbii română (Alr, I, 58) apare și în latină tibia.
În general, se preferă să se plece de la fluier, despre a cărui origine s-a discutat destul de mult, cuvînt obscur sau necunoscut, după Pușcariu 625; Philippide, II, 712 și Dar, i-au căutat uneori diferite origini latină (*flibŭla, după Crețu 322; fibŭla, după Subak, Arch.
Triest., XXX, 425, conform împotrivă Rew 3278; *fluilum, derivat imposibil de la flāre, după Pascu, I, 86; *flaulāre, după Pascu, Latină, 269), greacă (*φλουιάροιν, de la φλέινος „făcut din trestie”, pe baza lui φλέως „trestie”, după Giuglea, Dacor., III, 587-90) sau autohtone (Pușcariu, Lr., 179).
Prezența albaneză fljo(j)ere i-a determinat pe mai mulți cercetători să caute aici etimonul cuvîntului română (Berneker 285; conform Meyer 108), dar albaneză provine în mod sigur din română, ca și neogreacă φλογέρα, sârbă frűla, frulica, slovenă fujara, cehă, polonă fujara, ruteană fl’ojara, fl’ojera, fujera, maghiară furulya (Candrea, Elemente, 403; Cihac, II, 499, maghiară ar fi originea cuvîntului română; conform Miklosich, Wander., 10 și Miklosich, Fremdw., 88; Daničič, III, 75; Berneker 285).
Origine expresivă a lui fluier a fost intuită de puțini cercetători, conform Iordan, Bf, II,
77. Derivat fluierar, substantiv neutru (nai); fluierar, substantiv masculin (persoană care face fluiere; persoană care cîntă din fluier; nume dat mai multor păsări cu picioare lungi: Oedicnemus crepitans, Limosa aegocephala), ultimul sens bazat pe accepția de fluier „tibia”; fluierărie, substantiv feminin (îndeletnicirea de fluierar); fluieraș, substantiv masculin (învechit, fluierar, persoană care cîntă din fluier; grangur, Oriolus galbula); fluierător, adjectiv (care fluieră); fluierător, substantiv masculin (fluierar; nume dat mai multor păsări cu picioare lungi; varietate de iarbă, Tamus communis); fluierătură, substantiv feminin (șuierătură); fluieroi, substantiv masculin (fluier mare, folosit în Banat).
1. A scoate un sunet asemănător fluierului. –
2. A cînta din fluier. –
3. A chema scoțînd sunete asemănătoare fluierului. –
4. A scoate sunete asemănătoare fluierului spre a-și manifesta dezaprobarea.
Creație expresivă, bazată pe consonanța f(l)iu, care redă fluieratul.
Cuvîntul imitativ fiu (-fiu) este curent, conform țiu; pentru infixul expresiv l, conform flișcui „a fluiera”, fli(u)șcă „trișcă”.
De aici și fliuira, redus la flui(e)ra, ca șuera în loc de ș(i)uira. Fluier, substantiv neutru (intrument muzical de suflat; trișcă; gambă, tibia; șuierătură); conform aromână fluier, fluiară, fiflioară, meglenoromână (s)friel, pare un derivat postverbal.
Sensul de „tibia”, comun întregului teritoriu limbii română (Alr, I, 58) apare și în latină tibia.
În general, se preferă să se plece de la fluier, despre a cărui origine s-a discutat destul de mult, cuvînt obscur sau necunoscut, după Pușcariu 625; Philippide, II, 712 și Dar, i-au căutat uneori diferite origini latină (*flibŭla, după Crețu 322; fibŭla, după Subak, Arch.
Triest., XXX, 425, conform împotrivă Rew 3278; *fluilum, derivat imposibil de la flāre, după Pascu, I, 86; *flaulāre, după Pascu, Latină, 269), greacă (*φλουιάροιν, de la φλέινος „făcut din trestie”, pe baza lui φλέως „trestie”, după Giuglea, Dacor., III, 587-90) sau autohtone (Pușcariu, Lr., 179).
Prezența albaneză fljo(j)ere i-a determinat pe mai mulți cercetători să caute aici etimonul cuvîntului română (Berneker 285; conform Meyer 108), dar albaneză provine în mod sigur din română, ca și neogreacă φλογέρα, sârbă frűla, frulica, slovenă fujara, cehă, polonă fujara, ruteană fl’ojara, fl’ojera, fujera, maghiară furulya (Candrea, Elemente, 403; Cihac, II, 499, maghiară ar fi originea cuvîntului română; conform Miklosich, Wander., 10 și Miklosich, Fremdw., 88; Daničič, III, 75; Berneker 285).
Origine expresivă a lui fluier a fost intuită de puțini cercetători, conform Iordan, Bf, II,
77. Derivat fluierar, substantiv neutru (nai); fluierar, substantiv masculin (persoană care face fluiere; persoană care cîntă din fluier; nume dat mai multor păsări cu picioare lungi: Oedicnemus crepitans, Limosa aegocephala), ultimul sens bazat pe accepția de fluier „tibia”; fluierărie, substantiv feminin (îndeletnicirea de fluierar); fluieraș, substantiv masculin (învechit, fluierar, persoană care cîntă din fluier; grangur, Oriolus galbula); fluierător, adjectiv (care fluieră); fluierător, substantiv masculin (fluierar; nume dat mai multor păsări cu picioare lungi; varietate de iarbă, Tamus communis); fluierătură, substantiv feminin (șuierătură); fluieroi, substantiv masculin (fluier mare, folosit în Banat).
DER – dicționarul etimologic
Încă o definiție din alt dicționar
5
Fluiera verb, indicativ prezent 1 singular fluier, 3 singular și plural fluieră
DOOM – dicționarul ortografic