1
Frînge (frâng, frânt), verb –
1. A sparge. –
2. A rupe, a fractura. –
3. A înfrînge, a învinge. – Aromână frîngu, fredzu (sau frîmșu), frîmtu, frîndzire; meglenoromână frǫng, frǫns, frǫnt. Latină frangĕre (Pușcariu 652; Candrea-dens., 647; Rew 3482; Dar), conform italiană frangere, provensală franher, vezi franceză freindre, vezi spaniolă frangir, portugheză franger.
Derivat frîngăcios, adjectiv (care se frînge ușor); frîngător, adjectiv (care se rupe); frîngătoare, substantiv feminin (Transilvania, meliță); frînt, adjectiv (obosit, sleit de puteri); frîntură, substantiv feminin (ruptură, rupere; fractură; deschidere; boală, beteșug; popular, sifilis; fragment, bucată; învechit, teren necultivat), din portugheză frînt cu sufix -ură, conform săritură, căutătură, scurtătură (după Candrea-dens., 648, Rew 3468a și Dar, din latină fractūra, cu adaptarea ulterioară la frînt); frînturi, verb (Banat, a frămînta aluatul), al cărui semantism pare să contrazică tot ce s-a spus în legătură cu frămînta; frîntoare, substantiv feminin (chin, necaz); frînghiu, substantiv neutru (Muntenia, echer reglabil), pare rezultat dintr-o încrucișare cu frînghie; înfrînge, verb (a rupe, a încălca, a viola; a învinge, a distruge; reflexiv, învechit, a ceda, a se umili), cu prefix factitiv în- (sau, după Pușcariu 844; Candrea-dens., 649; Rew 4412; Pușcariu, Lr., 18 și Dar, din latină popular *infrangĕre, în loc de infringĕre, ipoteză care nu este necesară); înfrîntură, substantiv feminin (blenoragie); răsfrînge, verb (a sufleca; a reflecta), cu prefix răs-.
Conform cufrînge. Frîngurele, substantiv feminin plural (fragment), cuvînt literar, pe care nu îl găsim menționat în dicționare (se folosește ca titlu de maxime răzlețe sau de citate de mică întindere), pare a fi o creație modernă, capricioasă și fără autoritate; nu știm dacă Vlahuță este cel care a folosit-o pentru prima dată (Giuglea, Ll, I, 164, o pune greșit în legătură cu provensală refranh).
1. A sparge. –
2. A rupe, a fractura. –
3. A înfrînge, a învinge. – Aromână frîngu, fredzu (sau frîmșu), frîmtu, frîndzire; meglenoromână frǫng, frǫns, frǫnt. Latină frangĕre (Pușcariu 652; Candrea-dens., 647; Rew 3482; Dar), conform italiană frangere, provensală franher, vezi franceză freindre, vezi spaniolă frangir, portugheză franger.
Derivat frîngăcios, adjectiv (care se frînge ușor); frîngător, adjectiv (care se rupe); frîngătoare, substantiv feminin (Transilvania, meliță); frînt, adjectiv (obosit, sleit de puteri); frîntură, substantiv feminin (ruptură, rupere; fractură; deschidere; boală, beteșug; popular, sifilis; fragment, bucată; învechit, teren necultivat), din portugheză frînt cu sufix -ură, conform săritură, căutătură, scurtătură (după Candrea-dens., 648, Rew 3468a și Dar, din latină fractūra, cu adaptarea ulterioară la frînt); frînturi, verb (Banat, a frămînta aluatul), al cărui semantism pare să contrazică tot ce s-a spus în legătură cu frămînta; frîntoare, substantiv feminin (chin, necaz); frînghiu, substantiv neutru (Muntenia, echer reglabil), pare rezultat dintr-o încrucișare cu frînghie; înfrînge, verb (a rupe, a încălca, a viola; a învinge, a distruge; reflexiv, învechit, a ceda, a se umili), cu prefix factitiv în- (sau, după Pușcariu 844; Candrea-dens., 649; Rew 4412; Pușcariu, Lr., 18 și Dar, din latină popular *infrangĕre, în loc de infringĕre, ipoteză care nu este necesară); înfrîntură, substantiv feminin (blenoragie); răsfrînge, verb (a sufleca; a reflecta), cu prefix răs-.
Conform cufrînge. Frîngurele, substantiv feminin plural (fragment), cuvînt literar, pe care nu îl găsim menționat în dicționare (se folosește ca titlu de maxime răzlețe sau de citate de mică întindere), pare a fi o creație modernă, capricioasă și fără autoritate; nu știm dacă Vlahuță este cel care a folosit-o pentru prima dată (Giuglea, Ll, I, 164, o pune greșit în legătură cu provensală refranh).
DER – dicționarul etimologic