1
Întîmpla (-lu, întâmplat), verb reflexiv –
1. A se petrece, a se produce, a avea locuțiune –
2. A se ivi prilejul, a se nimeri. –
3. A se afla întîmplător.
Origine incertă.
Se consideră în general derivat din latină *templāre, de la templum „spațiu desenat ideal pe cer de prezicător” (Sulică, Antropomorfisme, Brașov 1900, 77; Pușcariu 884; Dar; Rosetti, I, 168; Pușcariu Lr., 356).
Acel templum era, deci, spațiul în cadrul căruia prezicătorul își făcea observațiile, și de aici contemplare. Se presupune că zborul păsărilor care intrau în templum arăta ceea ce avea să se întîmple, de unde verb *(in)templāre.
Această explicație nu este cu desăvîrșire imposibilă; ne este însă greu să admitem că sensul de „întîmplare, hazard” tocmai pentru acele evenimente care fuseseră prezise și anunțate de augur.
Dosoftei (secolul XVII) folosește o singură dată acest verb cu un sens foarte special: tîmplîndu-l la mijloc de cale o boală, „surprinzîndu-l (sau copleșindu-l) o boală în mijlocul drumului”.
Dosoftei este un scriitor la care apar din belșug improprietățile; dacă aceasta n-ar fi una din ele, s-ar putea presupune că întîmpla provine efectiv din latină templum, dar nu din limbajul tehnic al augurilor, ci din sensul său etimologic, care pare a fi cel al unui diminutiv al lui tempus, ca în extemplo; în acest caz, sensul primitiv al lui întîmpla trebuie să fi fost cel de „a se petrece, a se produce cu timpul”.
Derivat de la latină intempĕrāre (Crețu 339) sau de la *temporāre (Koerting 5065; Byhan 32), nu pare posibilă.
Derivat întîmplare, substantiv feminin (hazard; ceea ce se întîmplă, fapt, eveniment, accident; aventură; circumstanță); întîmplător, adjectiv (incidental, accidental).
1. A se petrece, a se produce, a avea locuțiune –
2. A se ivi prilejul, a se nimeri. –
3. A se afla întîmplător.
Origine incertă.
Se consideră în general derivat din latină *templāre, de la templum „spațiu desenat ideal pe cer de prezicător” (Sulică, Antropomorfisme, Brașov 1900, 77; Pușcariu 884; Dar; Rosetti, I, 168; Pușcariu Lr., 356).
Acel templum era, deci, spațiul în cadrul căruia prezicătorul își făcea observațiile, și de aici contemplare. Se presupune că zborul păsărilor care intrau în templum arăta ceea ce avea să se întîmple, de unde verb *(in)templāre.
Această explicație nu este cu desăvîrșire imposibilă; ne este însă greu să admitem că sensul de „întîmplare, hazard” tocmai pentru acele evenimente care fuseseră prezise și anunțate de augur.
Dosoftei (secolul XVII) folosește o singură dată acest verb cu un sens foarte special: tîmplîndu-l la mijloc de cale o boală, „surprinzîndu-l (sau copleșindu-l) o boală în mijlocul drumului”.
Dosoftei este un scriitor la care apar din belșug improprietățile; dacă aceasta n-ar fi una din ele, s-ar putea presupune că întîmpla provine efectiv din latină templum, dar nu din limbajul tehnic al augurilor, ci din sensul său etimologic, care pare a fi cel al unui diminutiv al lui tempus, ca în extemplo; în acest caz, sensul primitiv al lui întîmpla trebuie să fi fost cel de „a se petrece, a se produce cu timpul”.
Derivat de la latină intempĕrāre (Crețu 339) sau de la *temporāre (Koerting 5065; Byhan 32), nu pare posibilă.
Derivat întîmplare, substantiv feminin (hazard; ceea ce se întîmplă, fapt, eveniment, accident; aventură; circumstanță); întîmplător, adjectiv (incidental, accidental).
DER – dicționarul etimologic