Tabiet
Definitie, sens si explicatie
1Tabiét, tabieturi, substantiv neutru Deprindere, gust pe care cineva si-l satisface cu regularitate, cu meticulozitate; obisnuinta; prin extensiune manie. ♢ Locutiune adjectiv Cu tabieturi = cu deprinderi precise si fixe. ♢ Expresie A-si face tabietul = a-si satisface un gust care a devenit obicei zilnic.
A strica (cuiva) tabietul = a strica cuiva cheful, dispozitia, pofta. ♦ Viata confortabila, comoditate.
Locutiune adverb Cu tabiet = comod, confortabil. [Pronuntat: -bi-et] – Din limba turca: Tabīat.
A strica (cuiva) tabietul = a strica cuiva cheful, dispozitia, pofta. ♦ Viata confortabila, comoditate.
Locutiune adverb Cu tabiet = comod, confortabil. [Pronuntat: -bi-et] – Din limba turca: Tabīat.
2Tabiét substantiv verifica cuvantul: chef, dispozitie, dorinta, gust, plac, placere, pofta, voie, vointa, vrere.
3Tabiét substantiv
1. (mai ales la plural) apucatura, deprindere, obicei, obisnuinta, (invechit) taifet. (Are -urile lui zilnice.)
2. siesta, (invechit si reg.) paidos. (A-si face -ul.)
1. (mai ales la plural) apucatura, deprindere, obicei, obisnuinta, (invechit) taifet. (Are -urile lui zilnice.)
2. siesta, (invechit si reg.) paidos. (A-si face -ul.)
4Tabiet substantiv neutru (silabe -bi-et), plural tabieturi
5Tabiét -uri n. cuvant invechit Placere pe care o persoana si-o satisface regulat si cu strictete. ♢ Om cu -uri om cu deprinderi fixe, manifestate cu regularitate. Cu - cu tot confortul; comod; confortabil. [Silabe -bi-et] /<turc. tabiat
6Tabiet (-turi), substantiv neutru –
1. Obicei, stil, deprindere. –
2. Viata confortabila, comoditate, satisfactie. – Varianta tabet.
Mr. tabiete, megl. tabiet.
Limba Turca: (arab.) tabiat (Ronzevalle 116; seineanu, Ii, 339; Lokotsch 1967), conform limba neogreaca: ταμπέτι, limba albaneza, limba sarba: tabiat, bulgara tabiĭat. – Derivat tabietliu, adjectiv (cu tabieturi, maniac, pedant), din limba turca: tabiatli.
1. Obicei, stil, deprindere. –
2. Viata confortabila, comoditate, satisfactie. – Varianta tabet.
Mr. tabiete, megl. tabiet.
Limba Turca: (arab.) tabiat (Ronzevalle 116; seineanu, Ii, 339; Lokotsch 1967), conform limba neogreaca: ταμπέτι, limba albaneza, limba sarba: tabiat, bulgara tabiĭat. – Derivat tabietliu, adjectiv (cu tabieturi, maniac, pedant), din limba turca: tabiatli.