Definitie Buiestru -iastră - Ce inseamna si explicatie

Varianta definitie 1: BuiÉstru, -iastrĂ, buiestri, -iestre, substantiv masculin, substantiv neutru, adjectiv
1. Substantiv neutru: Mers al calului sau al altor animale in timpul caruia pasii se fac cu picioarele din aceeasi parte.
2. Adjectiv, substantiv masculin Buiestras.
3. Adjectiv Naravas; neastamparat, zburdalnic. – Etimologie necunoscuta

Varianta definitie 2: BuiÉstru adjectiv , substantiv buiestras. (Un - tanar.)

Varianta definitie 3: Buiestru adjectiv m., substantiv masculin (silabe -ies-), plural buiestri; f. singular buiastra (silabe -ias-), plural buiestre

Varianta definitie 4: BuiÉstru n.
Mers al unor animale, in special al calului, cand calca deodata cu ambele picioare de pe aceeasi parte. [Silabe Bu-ies-] /Origine necunoscuta

Varianta definitie 5: Buiestru (buiastra), adjectiv –
1. (Cal) care merge facind pasii cu picioarele de aceeasi parte. –
2. (Substantiv neutru:) Mers al calului in acest fel. –
3. (Adj.) Impetuos, excesiv. – Varianta boiastra, adjectiv f. (vaca in calduri).
Origine incerta.
Dupa Giuglea, Dacor., I, 372, acceptat de Rosetti, II, 164, este vorba de limba latina *boiester, de la boia „piedica, legatura”, datorita nevoii de a lega picioarele calului cand se incepe sa i se arate pasul buiestru.
Aceasta ipoteza este dificila din punct de vedere fonetic.
Par mai putin probabile sugestiile lui Tiktin (urmat de L. Spitzer, Dacor., IV, 664 si REW 1245), care pleaca de la *bovestris, si ale lui Candrea, GS, VII, 287, care se bazeaza pe limba latina ambo extra.
Pe de alta parte, Puscariu a sustinut cu tenacitate (DAR; Conv.
Lit., XLVI, 167; Dacor., II, 683), der. de la un limba latina *ambulester, de la ambŭlāre, care satisface semantic, dar care trezeste indoieli cu privire la fonetism.
Toate aceste incercari de explicare pleaca de la presupunerea ca este vorba de un cuvint lat., si aceasta supozitie se intemeiaza pe prezenta finalului -estru, care este posibil sa reprezinte sufix limba latina -ester.
Totusi Cihac, II, 32 se gindea la o posibila der. de la limba slava (veche) buj „increzut”, bujakŭ „nebun” (› rom. buiac), conform pol. zbujać się „a se impauna”.
Sensul 3 („excesiv”) coincide cu aceasta indicatie.
Este cert ca DAR se indoieste de autenticitatea acestui sens, care il considera o greseala personala a lui Goga; dar cuvintul apare repetat la Rebreanu, cu acelasi sens, si pe de alta parte, coincide cu varianta boiastra „(vaca) in calduri”.
Acest ultim cuvint se leaga in DAR de *bovestris: der. nesigura, daca ne gindim ca in mod normal ar trebui sa se astepte o formatie bazata pe taurus.
Este cert, prin urmare, ca buiestru nu poate fi separat de buiac, fie ca este vorba de o contaminare, fie de o der. directa, cu finala modificata de influenta lui pedestru.