Furcă
Definitie, sens si explicatie
1Furcă, furci, substantiv feminin
1. Unealta agricola formata dintr-o prajina de lemn sau de otel terminata cu doi sau trei dinti (incovoiati), folosita pentru strangerea fanului, claditul sirelor, strangerea gunoiului, a baligarului etcetera s Expresie Parc-ar fi puse (sau adunate) cu furca, se spune despre lucruri asezate in dezordine, nesortate. ♦ Cantitate de fan cat se poate lua intr-o furca (1).
2. (În sintagme) Nume dat unor unelte sau obiecte asemanatoare cu furca (1): A) furca telefonului = partea aparatului de telefon pe care sta receptorul; B) furca pieptului = extremitatea inferioara a sternului, cu cele doua cartilaje costale fixate de el; lingura pieptului, lingurea; C) furca gatului = extremitatea superioara a sternului, cu cele doua clavicule fixate de el; D) furca putului (sau fantanii) = stalpul de care se sprijina cumpana; E) furca scranciobului = stalpul orizontal de care este fixat scranciobul; F) furca drumului = raspantie. ♦ (Înv.) Spanzuratoare in forma de furca (1) cu doi dinti.
3. Vergea de lemn la capatul careia se leaga caierul pentru a fi tors. ♢ Expresie A se certa furca = a se certa foarte tare.
A da (cuiva) de furca = a face (pe cineva) sa-si bata capul cu chestiuni greu de rezolvat.
A avea de furca cu cineva (sau cu ceva) = a avea mult de luptat cu cineva (sau cu ceva), a avea dificultati. (Popular) A avea stupit la furca = a avea usurinta la vorba, a vorbi mult si cu placere, a avea chef de vorba.
4. Furcarie.
5. Organ al masinii de filat, cu ajutorul caruia se produce torsionarea fibrelor.
6. Fiecare dintre stalpii grosi de stejar de care se prind cosoroabele si care sustin acoperisul si peretii caselor taranesti din paianta. – Limba Latina Furca.
1. Unealta agricola formata dintr-o prajina de lemn sau de otel terminata cu doi sau trei dinti (incovoiati), folosita pentru strangerea fanului, claditul sirelor, strangerea gunoiului, a baligarului etcetera s Expresie Parc-ar fi puse (sau adunate) cu furca, se spune despre lucruri asezate in dezordine, nesortate. ♦ Cantitate de fan cat se poate lua intr-o furca (1).
2. (În sintagme) Nume dat unor unelte sau obiecte asemanatoare cu furca (1): A) furca telefonului = partea aparatului de telefon pe care sta receptorul; B) furca pieptului = extremitatea inferioara a sternului, cu cele doua cartilaje costale fixate de el; lingura pieptului, lingurea; C) furca gatului = extremitatea superioara a sternului, cu cele doua clavicule fixate de el; D) furca putului (sau fantanii) = stalpul de care se sprijina cumpana; E) furca scranciobului = stalpul orizontal de care este fixat scranciobul; F) furca drumului = raspantie. ♦ (Înv.) Spanzuratoare in forma de furca (1) cu doi dinti.
3. Vergea de lemn la capatul careia se leaga caierul pentru a fi tors. ♢ Expresie A se certa furca = a se certa foarte tare.
A da (cuiva) de furca = a face (pe cineva) sa-si bata capul cu chestiuni greu de rezolvat.
A avea de furca cu cineva (sau cu ceva) = a avea mult de luptat cu cineva (sau cu ceva), a avea dificultati. (Popular) A avea stupit la furca = a avea usurinta la vorba, a vorbi mult si cu placere, a avea chef de vorba.
4. Furcarie.
5. Organ al masinii de filat, cu ajutorul caruia se produce torsionarea fibrelor.
6. Fiecare dintre stalpii grosi de stejar de care se prind cosoroabele si care sustin acoperisul si peretii caselor taranesti din paianta. – Limba Latina Furca.
2Furcă substantiv verifica cuvantul: ostie.
3Furcă substantiv
1. (invechit) ostie. (Drac reprezentat cu furca in mana.)
2. (Transilvania) gearman, hantarig. (Furca la fantana.)
3. verifica cuvantul: brat.
4. verifica cuvantul: pisc.
5. (Anat.) furca-pieptului = (popular) lingurea, lingurica, (regional) lingura-pieptului.
6. (prin Mold. si Transilvania) cujeica. (Furca de tors.)
7. (popular) furcarie. (sezatoarea la care se toarce se numeste furca.)
1. (invechit) ostie. (Drac reprezentat cu furca in mana.)
2. (Transilvania) gearman, hantarig. (Furca la fantana.)
3. verifica cuvantul: brat.
4. verifica cuvantul: pisc.
5. (Anat.) furca-pieptului = (popular) lingurea, lingurica, (regional) lingura-pieptului.
6. (prin Mold. si Transilvania) cujeica. (Furca de tors.)
7. (popular) furcarie. (sezatoarea la care se toarce se numeste furca.)
4Furca substantiv feminin, g.-d. art. furcii; plural furci
5Furcă -ci f. 1) Unealta agricola formata din cativa dinti curbati, fixati intr-o coada de lemn, folosita la diferite lucrari. - de fier. 2) Cantitate de material care poate fi luata dintr-o singura data cu aceasta unealta. 3) Unealta constand dintr-o vergea de lemn la capatul careia se pune caierul, pentru a-l toarce. 4) Obiect cu o parte bifurcata. ♢ -ca telefonului parte componenta a aparatului de telefon pe care se pune receptorul. 5) Fiecare dintre stalpii de care se fixeaza grinzile si care sustin acoperisul si peretii unei case taranesti. /<lat. furca
6Furca (furci), substantiv feminin –
1. Unealta agricola formata dintr-o prajina de lemn terminata cu doi sau trei dinti incovoiati. –
2. Furcoi. –
3. Cantitate de fin care se poate lua cu furca sau furcoiul. –
4. Munca agricola facuta cu furca sau furcoiul.
5. Spinzuratoare. –
6. Stilp sau bat de care se sprijina cumpana putului. –
7. Cracana, par de sustinere a unei greutati, a unei crengi etcetera –
8. Stern, os al pieptului. –
9. Stilp, par, tarus. –
10. Suport al sulului de urzeala, la razboiul de tesut. –
11. Rascruce, bifurcatie. –
12. La car, loitra. –
13. Vergea de lemn la capatul careia se leaga caierul pentru a fi tors. – Mr., megl. furca, istr. furke.
Limba Latina fŭrca (Puscariu 678; Candrea-dens., 693; Rew 3593; Dar; Densusianu, Gs, Ii, 317), conform limba albaneza furkë (Meyer 111; Philippide, Ii, 643; ar putea proveni din rom.), limba italiana, prov., cat., port. forca, franceza fourche, sp. horca.
Derivat furcarie, substantiv feminin (Mold., sezatoare la care femeile torc lina); furcatura, substantiv feminin (bifurcatie), cu sufix -tura (dupa Candrea-dens., 696 si Dar, de la un limba latina *fŭrcatūra); furcea, substantiv feminin (furcuta; loitra de car), poate din limba latina *fŭrcĭlla, conform basc. murkila; furcer, substantiv masculin (Trans., furca cu dintii de fier); furchita, substantiv feminin (furca de tors); (in)furcitura, substantiv feminin (bifurcatie; furcoi de fin, capita); furcoaie, substantiv feminin (cuier); furcoi, substantiv neutru (furca mare); furculita, substantiv feminin (Trans., furculita); infurci (var. infurca), verb (a lua cu furca; a desface, a despica; a bifurca), pe care Puscariu 874 si Candrea-dens., 694 il derivau de la un limba latina *infŭrcāre. – Din. rom. provine limba neogreaca: φουρϰουλίτσα; limba albaneza furkë si furkuljitsë „furculita”; bulgara furka, hurka (Candrea, Elemente, 408; Romanski, Jb., Xv, 107; Berneker 286; Capidan, Raporturile, 195); bulgara forkolica, farkulica (Mladenov 660, care, totusi, deriva bulgara furka direct din lat.); si mag. furko (Draganu, Dacor., Vii, 199).
1. Unealta agricola formata dintr-o prajina de lemn terminata cu doi sau trei dinti incovoiati. –
2. Furcoi. –
3. Cantitate de fin care se poate lua cu furca sau furcoiul. –
4. Munca agricola facuta cu furca sau furcoiul.
5. Spinzuratoare. –
6. Stilp sau bat de care se sprijina cumpana putului. –
7. Cracana, par de sustinere a unei greutati, a unei crengi etcetera –
8. Stern, os al pieptului. –
9. Stilp, par, tarus. –
10. Suport al sulului de urzeala, la razboiul de tesut. –
11. Rascruce, bifurcatie. –
12. La car, loitra. –
13. Vergea de lemn la capatul careia se leaga caierul pentru a fi tors. – Mr., megl. furca, istr. furke.
Limba Latina fŭrca (Puscariu 678; Candrea-dens., 693; Rew 3593; Dar; Densusianu, Gs, Ii, 317), conform limba albaneza furkë (Meyer 111; Philippide, Ii, 643; ar putea proveni din rom.), limba italiana, prov., cat., port. forca, franceza fourche, sp. horca.
Derivat furcarie, substantiv feminin (Mold., sezatoare la care femeile torc lina); furcatura, substantiv feminin (bifurcatie), cu sufix -tura (dupa Candrea-dens., 696 si Dar, de la un limba latina *fŭrcatūra); furcea, substantiv feminin (furcuta; loitra de car), poate din limba latina *fŭrcĭlla, conform basc. murkila; furcer, substantiv masculin (Trans., furca cu dintii de fier); furchita, substantiv feminin (furca de tors); (in)furcitura, substantiv feminin (bifurcatie; furcoi de fin, capita); furcoaie, substantiv feminin (cuier); furcoi, substantiv neutru (furca mare); furculita, substantiv feminin (Trans., furculita); infurci (var. infurca), verb (a lua cu furca; a desface, a despica; a bifurca), pe care Puscariu 874 si Candrea-dens., 694 il derivau de la un limba latina *infŭrcāre. – Din. rom. provine limba neogreaca: φουρϰουλίτσα; limba albaneza furkë si furkuljitsë „furculita”; bulgara furka, hurka (Candrea, Elemente, 408; Romanski, Jb., Xv, 107; Berneker 286; Capidan, Raporturile, 195); bulgara forkolica, farkulica (Mladenov 660, care, totusi, deriva bulgara furka direct din lat.); si mag. furko (Draganu, Dacor., Vii, 199).