1
Imputa, imput, verb I. Tranzitiv și reflexiv impers.
1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile.
2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. – Din franceză Imputer, latină Imputare.
1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile.
2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. – Din franceză Imputer, latină Imputare.
DEX – dicționarul explicativ
2
Imputa verb I. tranzitiv, reflexiv a(-și) reproșa purtări, fapte reprobabile.
II. tranzitiv a obliga pe cineva să plătească o sumă de bani pentru compensarea unui prejudiciu, a unei lipse în gestiune etc. (< franceză imputer, latină imputare)
II. tranzitiv a obliga pe cineva să plătească o sumă de bani pentru compensarea unui prejudiciu, a unei lipse în gestiune etc. (< franceză imputer, latină imputare)
MDN – marele dicționar de neologisme
3
A imputa imput tranzitiv 1) (acțiuni sau fapte reprobabile) A atribui ca învinuire; a reproșa. 2) (persoane) A obliga să plătească o imputație. /<franceză imputer, latină imputare
NODEX – noul dicționar explicativ
4
Imputa verb I.
1. tranzitiv, reflexiv A (se) atribui cuiva purtări, fapte urâte, nepotrivite.
2. tranzitiv A obliga pe cineva să plătească o sumă de bani ca despăgubire pentru o pagubă adusă unei instituții în cadrul unei funcții deținute de acea persoană. [Prezent indicativ imput, 3,6 -tă, variantă împuta verb I. / < franceză imputer, conform latină imputare].
1. tranzitiv, reflexiv A (se) atribui cuiva purtări, fapte urâte, nepotrivite.
2. tranzitiv A obliga pe cineva să plătească o sumă de bani ca despăgubire pentru o pagubă adusă unei instituții în cadrul unei funcții deținute de acea persoană. [Prezent indicativ imput, 3,6 -tă, variantă împuta verb I. / < franceză imputer, conform latină imputare].
DN – dicționar de neologisme
Încă 2 definiții din alte dicționare
5
Imputa (imputat, imputat), verb –
1. A face pe cineva răspunzător de o pagubă. –
2. A reproșa. –
3. A insulta, a ocărî.
Latină imputāre (Pușcariu 796; Candrea-dens. 828; Rew 4324; Dar; Rosetti, I, 173).
Este cuvînt învechit, care abia dacă supraviețuiește în cîteva regiuni, fiind înlocuit de dubletul neol. imputa, din franceză imputer. – Derivat împutăciune, substantiv feminin (învechit, ceartă, dispută); împutător, adjectiv (învechit, injurios).
1. A face pe cineva răspunzător de o pagubă. –
2. A reproșa. –
3. A insulta, a ocărî.
Latină imputāre (Pușcariu 796; Candrea-dens. 828; Rew 4324; Dar; Rosetti, I, 173).
Este cuvînt învechit, care abia dacă supraviețuiește în cîteva regiuni, fiind înlocuit de dubletul neol. imputa, din franceză imputer. – Derivat împutăciune, substantiv feminin (învechit, ceartă, dispută); împutător, adjectiv (învechit, injurios).
DER – dicționarul etimologic
6
Imputa verb, indicativ prezent 1 singular imput, 3 singular și plural impută
DOOM – dicționarul ortografic