1
Leagăn, leagăne, substantiv neutru
1. Pat mic de lemn sau de nuiele împletite (care se poate balansa) pentru copiii mici.
Cântec de leagăn = cântec cu care se adorm copiii.
Expresie Din leagăn = din fragedă copilărie; de la început.
2. Figurat Loc de origine, de baștină.
3. Instituție de stat sau așezământ filantropic unde sunt crescuți copiii abandonați sau orfani.
(Impr.) Creșă.
4. Scaun sau scândură suspendată cu frânghii, pe care se așază cineva ca să se balanseze; prin extensiune scrânciob.
Locuțiune verb A se da în leagăn = a se balansa. – Din Legăna (derivat regresiv).
1. Pat mic de lemn sau de nuiele împletite (care se poate balansa) pentru copiii mici.
Cântec de leagăn = cântec cu care se adorm copiii.
Expresie Din leagăn = din fragedă copilărie; de la început.
2. Figurat Loc de origine, de baștină.
3. Instituție de stat sau așezământ filantropic unde sunt crescuți copiii abandonați sau orfani.
(Impr.) Creșă.
4. Scaun sau scândură suspendată cu frânghii, pe care se așază cineva ca să se balanseze; prin extensiune scrânciob.
Locuțiune verb A se da în leagăn = a se balansa. – Din Legăna (derivat regresiv).
DEX – dicționarul explicativ
2
Leagăn (leagăne), substantiv neutru –
1. Pătuț care se balansează pentru copiii mici. –
2. Început, origine. –
3. Scrînciob, dulap. –
4. (Învechit) Caleașcă, șaretă. –
5. Scăunel, capra vizitiului la trăsurile cu suspensie. –
6. Vîrșă, instrument de pescuit în formă conică. – Variantă leangăn, leagănă. Aromână leagînă, meglenoromână legăn, istroromână leagăr. Derivat legăna, verb (a da în leagăn un copil; a adormi cu cîntece un copil; a dezmierda, a desfăta; reflexiv, a se da în leagăn; a merge legănat, a se balansa; reflexiv, a se clătina, a oscila, a se bălăbăni; reflexiv, învechit, a se îndoi, a șovăi); legănător, adjectiv (care încîntă); legănătoare, substantiv feminin (servitoare care leagănă); legănătură, substantiv feminin (legănare).
Origine nesigură.
Pare să provină dintr-un latină *lecanis, din greacă λεϰάνη (și, de asemeni, λαϰάνη sau λεϰάνιον), „taler, găleată, jgheab”, conform rusă lochanĭ „lighean” (Vasmer, II, 62).
De fapt, forma tradițională a leagănului este cea a unei copăi făcute dintr-un trunchi de copac tăiat în două, în direcția înălțimii, și scobit, conform albie, copaie. După Boissacq 568, cuvintele greacă provin prin intermediul lui λέϰος „taler”, dintr-o rădăcină indoeurop. *leq- „a se încovoia”, conform latină lanx „taler, terezie de balanță”.
Semantismul pare normal: nu și fonetismul, care prezintă o oarecare dificultate.
Ar trebui să se admită o schimbare de accent, facilitat poate de verb legăna (conform pieptene-pieptăna, cumpănă-cumpăni, geamănă-îngemăna, etc.).
Și așa, rezultatul ar trebui să fie leagînă (ca în aromână), unde î s-ar fi deschis sub influența lui e anterior și al lui e final de la plural Forma de plural a oscilat de la leagene (secolul XVII, învechit) › legene la leagăne, care este forma acceptată astăzi, poate datorită unei repugnanțe instinctive de a admite schimbarea lui g › ğ în interiorul cuvîntului.
Este un cuvînt comun (Alr, I, 287); și prezența formei rotacizate (conform istroromână) arată fără putință de tăgadă o apartenență la fondul lingvistic primitiv.
Derivat din greacă λεϰάνη sau λαγένα a fost deja propusă de Roesler 571, dar nu a fost acceptată, și nici n-ar putea fi, căci Roesler pornea de la greacă modernă.
Laurian și Massim se gîndeau la greacă λίϰνον „leagăn”; și Candrea presupune că acest ultim cuvînt ar fi trecut în latină în forma *ligĭnus, a cărei derivat nu pare corectă (căci dificultatea rezultatului gi › gă, se explică, neconvingător, prin paralelismul cu cearcăn și mesteacăn).
Toate celelalte ipoteze pleacă de la verb legăna, considerat ca originar, în timp ce leagăn ar fi un postverbal.
Părerea cea mai acceptată astăzi, din cîte se pare, este cea a lui Pușcariu, care se bazează pe un latină *lĭgĭnāre, derivat din ligare.
Explicația semantică se găsește în faptul că anumite leagăne se leagă de o grindă din tavan pentru a le ușura balansul (Pușcariu, Latină li, 172; Pușcariu 957; Rew 5028; Tiktin; Pușcariu, Dacor., I, 228; Rosetti, I, 58 și 168; Iordan, Bf, IX, 149; conform Rohlfs, Differenzierung, 57; Drăganu, Dacor., III, 509-14, explica latină *lĭgĭnāre printr-un radical *lig- „a mișca”). – Dar obiceiul leagănelor legate de tavan există doar în Transilvania și nu e sigur că-i cel inițial; fonetismul nu incetează să prezinte dificultăți; și nici evoluția semantică propusă nu pare probabilă, deoarece *lĭgĭnāre „leagăne” ar trebui să însemne, după același Pușcariu, „a lega leagănul”, adică faza de pregătire a lui legăna, care se dă o singură dată; așa că *lĭgĭnāre doar în mod forțat ar putea ajunge să însemne „a legăna” (după cum în iter facere nu putem conchide că facere ar putea ajunge să însemne „a călători”).
Cu atît mai puțin pare convingător etimonul *legivinare, de la levis compus cu agināre (Candrea-dens., 943; Densusianu, Gs, II, 317), cu sensul de „a se mișca încet”.
În fine, nu sînt probabile explicațiile încercate pe baza împrumuturilor moderne din maghiară lengetni, logatni (Cihac, II, 511); din albaneză lëkunt „a legăna” (Miklosich, Rum.
Unters., II, 22); din bulgară legalo „cuib” (Byhan 264); din maghiară lengeni „a undui, a face valuri” (Scriban).
1. Pătuț care se balansează pentru copiii mici. –
2. Început, origine. –
3. Scrînciob, dulap. –
4. (Învechit) Caleașcă, șaretă. –
5. Scăunel, capra vizitiului la trăsurile cu suspensie. –
6. Vîrșă, instrument de pescuit în formă conică. – Variantă leangăn, leagănă. Aromână leagînă, meglenoromână legăn, istroromână leagăr. Derivat legăna, verb (a da în leagăn un copil; a adormi cu cîntece un copil; a dezmierda, a desfăta; reflexiv, a se da în leagăn; a merge legănat, a se balansa; reflexiv, a se clătina, a oscila, a se bălăbăni; reflexiv, învechit, a se îndoi, a șovăi); legănător, adjectiv (care încîntă); legănătoare, substantiv feminin (servitoare care leagănă); legănătură, substantiv feminin (legănare).
Origine nesigură.
Pare să provină dintr-un latină *lecanis, din greacă λεϰάνη (și, de asemeni, λαϰάνη sau λεϰάνιον), „taler, găleată, jgheab”, conform rusă lochanĭ „lighean” (Vasmer, II, 62).
De fapt, forma tradițională a leagănului este cea a unei copăi făcute dintr-un trunchi de copac tăiat în două, în direcția înălțimii, și scobit, conform albie, copaie. După Boissacq 568, cuvintele greacă provin prin intermediul lui λέϰος „taler”, dintr-o rădăcină indoeurop. *leq- „a se încovoia”, conform latină lanx „taler, terezie de balanță”.
Semantismul pare normal: nu și fonetismul, care prezintă o oarecare dificultate.
Ar trebui să se admită o schimbare de accent, facilitat poate de verb legăna (conform pieptene-pieptăna, cumpănă-cumpăni, geamănă-îngemăna, etc.).
Și așa, rezultatul ar trebui să fie leagînă (ca în aromână), unde î s-ar fi deschis sub influența lui e anterior și al lui e final de la plural Forma de plural a oscilat de la leagene (secolul XVII, învechit) › legene la leagăne, care este forma acceptată astăzi, poate datorită unei repugnanțe instinctive de a admite schimbarea lui g › ğ în interiorul cuvîntului.
Este un cuvînt comun (Alr, I, 287); și prezența formei rotacizate (conform istroromână) arată fără putință de tăgadă o apartenență la fondul lingvistic primitiv.
Derivat din greacă λεϰάνη sau λαγένα a fost deja propusă de Roesler 571, dar nu a fost acceptată, și nici n-ar putea fi, căci Roesler pornea de la greacă modernă.
Laurian și Massim se gîndeau la greacă λίϰνον „leagăn”; și Candrea presupune că acest ultim cuvînt ar fi trecut în latină în forma *ligĭnus, a cărei derivat nu pare corectă (căci dificultatea rezultatului gi › gă, se explică, neconvingător, prin paralelismul cu cearcăn și mesteacăn).
Toate celelalte ipoteze pleacă de la verb legăna, considerat ca originar, în timp ce leagăn ar fi un postverbal.
Părerea cea mai acceptată astăzi, din cîte se pare, este cea a lui Pușcariu, care se bazează pe un latină *lĭgĭnāre, derivat din ligare.
Explicația semantică se găsește în faptul că anumite leagăne se leagă de o grindă din tavan pentru a le ușura balansul (Pușcariu, Latină li, 172; Pușcariu 957; Rew 5028; Tiktin; Pușcariu, Dacor., I, 228; Rosetti, I, 58 și 168; Iordan, Bf, IX, 149; conform Rohlfs, Differenzierung, 57; Drăganu, Dacor., III, 509-14, explica latină *lĭgĭnāre printr-un radical *lig- „a mișca”). – Dar obiceiul leagănelor legate de tavan există doar în Transilvania și nu e sigur că-i cel inițial; fonetismul nu incetează să prezinte dificultăți; și nici evoluția semantică propusă nu pare probabilă, deoarece *lĭgĭnāre „leagăne” ar trebui să însemne, după același Pușcariu, „a lega leagănul”, adică faza de pregătire a lui legăna, care se dă o singură dată; așa că *lĭgĭnāre doar în mod forțat ar putea ajunge să însemne „a legăna” (după cum în iter facere nu putem conchide că facere ar putea ajunge să însemne „a călători”).
Cu atît mai puțin pare convingător etimonul *legivinare, de la levis compus cu agināre (Candrea-dens., 943; Densusianu, Gs, II, 317), cu sensul de „a se mișca încet”.
În fine, nu sînt probabile explicațiile încercate pe baza împrumuturilor moderne din maghiară lengetni, logatni (Cihac, II, 511); din albaneză lëkunt „a legăna” (Miklosich, Rum.
Unters., II, 22); din bulgară legalo „cuib” (Byhan 264); din maghiară lengeni „a undui, a face valuri” (Scriban).
DER – dicționarul etimologic
3
Leagăn leagăne neutru 1) Pat mic, servind pentru a ține și a legăna copiii mici. 2) figurat Loc de origine; obârșie. /vezi a legăna
Dicționar de sinonime
4
Leagăn substantiv neutru, plural leagăne
DOOM – dicționarul ortografic