1
Mușca, mușc, verb I. L. Tranzitiv A apuca cu dinții și a strânge tare (provocând durere, rănind sau sfâșiind).
Expresie A-și mușca mâinile (sau degetele) = A) a se căi amarnic; B) a se înfuria. A-și mușca limba (sau buzele) = a-și ascunde un sentiment puternic, a se stăpâni. A-l mușca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să..., a fi cât pe-aci să... A mușca pământul = a cădea la pământ (rănit sau mort); prin extensiune a muri (1).
(Despre insecte) A pișca, a înțepa; a pricinui durere, usturime.
Figurat A provoca cuiva o senzație chinuitoare, neplăcută (de frig, foame etc.).
2. Intranzitiv și tranzitiv A rupe cu dinții o porțiune dintr-un aliment (pentru a mânca).
3. Tranzitiv Figurat A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice; a înțepa. – Etimologie necunoscută
Expresie A-și mușca mâinile (sau degetele) = A) a se căi amarnic; B) a se înfuria. A-și mușca limba (sau buzele) = a-și ascunde un sentiment puternic, a se stăpâni. A-l mușca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să..., a fi cât pe-aci să... A mușca pământul = a cădea la pământ (rănit sau mort); prin extensiune a muri (1).
(Despre insecte) A pișca, a înțepa; a pricinui durere, usturime.
Figurat A provoca cuiva o senzație chinuitoare, neplăcută (de frig, foame etc.).
2. Intranzitiv și tranzitiv A rupe cu dinții o porțiune dintr-un aliment (pentru a mânca).
3. Tranzitiv Figurat A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice; a înțepa. – Etimologie necunoscută
DEX – dicționarul explicativ
2
A Mușca mușc
1. tranzitiv 1) A apuca cu dinții strângând (până la durere, rănire, învinețire, rupere etc.).
A-și mușca mâinile a regreta amarnic, considerându-se vinovat de ceva; a se căi. A-și mușca limba a regreta mult cele spuse anterior. Mușca pământul (sau Țărâna) a cădea la pământ rănit sau mort. 2) (despre unele animale, mai ales despre insecte) A înțepa producând o senzație dureroasă; a mânca; a ciupi; a pișca. M-a mușcat un șarpe. 3) figurat (despre ger, soare etc.) A produce o senzație dureroasă; a pișca. 4) (o bucată dintr-un aliment) A rupe cu dinții pentru a mânca. 5) figurat A ataca răutăcios cu ironii sau cu vorbe; a înțepa; a înghimpa; a împunge.
2. intranzitiv (mai ales despre câini) A avea obiceiul de a ataca, rănind cu dinții. /Origine necunoscută
1. tranzitiv 1) A apuca cu dinții strângând (până la durere, rănire, învinețire, rupere etc.).
A-și mușca mâinile a regreta amarnic, considerându-se vinovat de ceva; a se căi. A-și mușca limba a regreta mult cele spuse anterior. Mușca pământul (sau Țărâna) a cădea la pământ rănit sau mort. 2) (despre unele animale, mai ales despre insecte) A înțepa producând o senzație dureroasă; a mânca; a ciupi; a pișca. M-a mușcat un șarpe. 3) figurat (despre ger, soare etc.) A produce o senzație dureroasă; a pișca. 4) (o bucată dintr-un aliment) A rupe cu dinții pentru a mânca. 5) figurat A ataca răutăcios cu ironii sau cu vorbe; a înțepa; a înghimpa; a împunge.
2. intranzitiv (mai ales despre câini) A avea obiceiul de a ataca, rănind cu dinții. /Origine necunoscută
NODEX – noul dicționar explicativ
3
Mușca (mușc, mușcat), verb – A apuca cu dinții. – Variantă învechit mucica. Aromână mîșcu, mușcu, mușcare, meglenoromână mucicu, mucicari, istroromână mucicu. Origine îndoielnică.
Dacă se pornește de la forma învechit și dialectală mucicare, trebuie să se presupună un latină *muticāre ‹ mutῑre „a mormăi”, formații paralele latină mussāre › *mussicāre › spaniolă amusgar (Corominas, I, 196; Rew 5776a).
Trecerea semantică de la „mormăi” la „mușca” se verifică și în exemplu spaniolă, deși numai pe jumătate, căci nu ajunge să exprime decît ideea de „a se pregăti de mușcat”.
În general, este preferată pornirea de la un latină *muccicāre, în loc de *mūccŭlare ‹ mūccus (Candrea, Română, XXXI, 313; Pușcariu 1136) sau din latină mucceus încrucișat cu morsĭcāre (Pușcariu, Jb., XI, 61; Rew 5767), conform sicil. muttsikari, napol. muttsękare, abruz. muččęka. Derivat mușcător, adjectiv (care mușcă; coroziv); mușcătură, substantiv feminin; remușcare, substantiv feminin (căință) format după franceză remords.
Dacă se pornește de la forma învechit și dialectală mucicare, trebuie să se presupună un latină *muticāre ‹ mutῑre „a mormăi”, formații paralele latină mussāre › *mussicāre › spaniolă amusgar (Corominas, I, 196; Rew 5776a).
Trecerea semantică de la „mormăi” la „mușca” se verifică și în exemplu spaniolă, deși numai pe jumătate, căci nu ajunge să exprime decît ideea de „a se pregăti de mușcat”.
În general, este preferată pornirea de la un latină *muccicāre, în loc de *mūccŭlare ‹ mūccus (Candrea, Română, XXXI, 313; Pușcariu 1136) sau din latină mucceus încrucișat cu morsĭcāre (Pușcariu, Jb., XI, 61; Rew 5767), conform sicil. muttsikari, napol. muttsękare, abruz. muččęka. Derivat mușcător, adjectiv (care mușcă; coroziv); mușcătură, substantiv feminin; remușcare, substantiv feminin (căință) format după franceză remords.
DER – dicționarul etimologic
4
Mușca verb, indicativ prezent 1 singular mușc, 2 singular muști, 3 singular mușcă; conjuncție prezent 3 singular și plural muște
DOOM – dicționarul ortografic