1
Propriu, -ie, proprii, adjectiv
1. Care aparține în mod exclusiv cuiva; personal.
Nume (sau substantiv) propriu = nume care se dă unui lucru sau unei ființe spre a le deosebi de alte lucruri sau ființe din aceeași categorie și care se scrie cu inițială mare.
2. Caracteristic, specific.
3. Care este bun pentru...; indicat, potrivit, adecvat.
4. (Despre cuvinte, despre termeni) Care redă exact ideea ce trebuie exprimată.
Expresie Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind.
(Despre sensuri) De bază, prim. – Din latină Proprius, franceză Propre.
1. Care aparține în mod exclusiv cuiva; personal.
Nume (sau substantiv) propriu = nume care se dă unui lucru sau unei ființe spre a le deosebi de alte lucruri sau ființe din aceeași categorie și care se scrie cu inițială mare.
2. Caracteristic, specific.
3. Care este bun pentru...; indicat, potrivit, adecvat.
4. (Despre cuvinte, despre termeni) Care redă exact ideea ce trebuie exprimată.
Expresie Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind.
(Despre sensuri) De bază, prim. – Din latină Proprius, franceză Propre.
DEX – dicționarul explicativ
2
Propriu proprie (Proprii) 1) Care este proprietatea cuiva; care aparține unei persoane; individual.
Nume (sau Substantiv) Propriu nume dat unei ființe sau unui lucru pentru a le deosebi de alte ființe sau lucruri. 2) Care întrunește trăsături ce individualizează; tipic; specific; distinctiv; caracteristic. Pronunțare proprie. 3) Care este în concordanță deplină; adecvat; potrivit. 4) (despre cuvinte) Care redă exact ideea ce trebuie exprimată.
Sens propriu sens inițial, de bază. Propriu-zis la drept vorbind; de fapt. /<latină proprius, franceză propre
Nume (sau Substantiv) Propriu nume dat unei ființe sau unui lucru pentru a le deosebi de alte ființe sau lucruri. 2) Care întrunește trăsături ce individualizează; tipic; specific; distinctiv; caracteristic. Pronunțare proprie. 3) Care este în concordanță deplină; adecvat; potrivit. 4) (despre cuvinte) Care redă exact ideea ce trebuie exprimată.
Sens propriu sens inițial, de bază. Propriu-zis la drept vorbind; de fapt. /<latină proprius, franceză propre
NODEX – noul dicționar explicativ
3
Propriu, -ie adjectiv
1. Care aparține cuiva în mod exclusiv; personal.
Amor propriu = sentiment al propriei demnități, conștiința valorii proprii.
2. Caracteristic, particular.
3. Indicat, bun pentru...
4. (Despre un cuvânt sau un termen) Care redă precis ideea de exprimat.
Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind.
(Despre sensuri; op. f i g u r a t) Prim, de bază, natural. [Pronume -priu. / < latină proprius, conform franceză propre].
1. Care aparține cuiva în mod exclusiv; personal.
Amor propriu = sentiment al propriei demnități, conștiința valorii proprii.
2. Caracteristic, particular.
3. Indicat, bun pentru...
4. (Despre un cuvânt sau un termen) Care redă precis ideea de exprimat.
Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind.
(Despre sensuri; op. f i g u r a t) Prim, de bază, natural. [Pronume -priu. / < latină proprius, conform franceză propre].
DN – dicționar de neologisme
4
Propriu, -ie adjectiv
1. care aparține în mod exclusiv cuiva; personal.
2. caracteristic, particular.
3. care este bun, indicat pentru...
4. (despre cuvinte, stil etc.) care redă exact noțiunea sau ideea ce trebuie exprimată.
propriu-zis = de fapt; la drept vorbind.
(despre sensuri) prim, de bază. (< latină proprius, franceză propre)
1. care aparține în mod exclusiv cuiva; personal.
2. caracteristic, particular.
3. care este bun, indicat pentru...
4. (despre cuvinte, stil etc.) care redă exact noțiunea sau ideea ce trebuie exprimată.
propriu-zis = de fapt; la drept vorbind.
(despre sensuri) prim, de bază. (< latină proprius, franceză propre)
MDN – marele dicționar de neologisme
Încă 2 definiții din alte dicționare
5
Propriu (proprie), adjectiv – Personal, specific.
Franceză propre. – Derivat impropriu, adjectiv, din franceză impropre; proprietar (variantă vulg. propietar), substantiv masculin, din franceză proprietaire; prop(r)ietăreasă, substantiv feminin (stăpînă); prop(r)ietate, substantiv feminin, din franceză propriete; improprietate, substantiv feminin, din franceză impropriete; împrop(r)ietări, verb (a se face proprietar; a da țăranilor proprietăți agricole).
Toate variantă fără r sînt vulgare.
Franceză propre. – Derivat impropriu, adjectiv, din franceză impropre; proprietar (variantă vulg. propietar), substantiv masculin, din franceză proprietaire; prop(r)ietăreasă, substantiv feminin (stăpînă); prop(r)ietate, substantiv feminin, din franceză propriete; improprietate, substantiv feminin, din franceză impropriete; împrop(r)ietări, verb (a se face proprietar; a da țăranilor proprietăți agricole).
Toate variantă fără r sînt vulgare.
DER – dicționarul etimologic
6
Propriu adjectiv masculin [-priu pronume -priu], articulat propriul, plural proprii, articulat propriii (silabe -pri-ii); feminin singular proprie (silabe -pri-e), articulat propria (silabe -pri-a), genitiv-dativ articulat propriei, plural proprii, articulat propriile (silabe -pri-i-)
DOOM – dicționarul ortografic