1
Urla, urlu, verb I. Intranzitiv
1. (Despre oameni și animale) A scoate urlete (1) specifice.
Intranzitiv și tranzitiv P. anal. (Despre oameni) A vorbi cu tonul foarte ridicat; a striga, a țipa; a plânge cu hohote; a cânta foarte tare (și neplăcut pentru auz).
Figurat (Despre o colectivitate umană) A clocoti, a fremăta, a se agita.
2. (Despre vânt, viscol, ape etc.: la persoana 3) A produce zgomote specifice, puternice; a vâjâi, a vui. – Latină Ululare.
1. (Despre oameni și animale) A scoate urlete (1) specifice.
Intranzitiv și tranzitiv P. anal. (Despre oameni) A vorbi cu tonul foarte ridicat; a striga, a țipa; a plânge cu hohote; a cânta foarte tare (și neplăcut pentru auz).
Figurat (Despre o colectivitate umană) A clocoti, a fremăta, a se agita.
2. (Despre vânt, viscol, ape etc.: la persoana 3) A produce zgomote specifice, puternice; a vâjâi, a vui. – Latină Ululare.
DEX – dicționarul explicativ
2
(?) Urla, urlu, verb I intranzitiv (regional) A coborî, în zona Munților Apuseni (Crișana, Tara Moților).
DEX – dicționarul explicativ
3
A urla urlu intranzitiv 1) (mai ales despre lupi, câini, șacali) A scoate sunete puternice prelungi; a scoate urlete. 2) (despre persoane) A emite strigăte violente și prelungi; a zbiera. 3) A cânta tare cu voce neplăcută (și falsă). 4) (despre vânt, vifor) A produce un zgomot șuierător și prelung; a vui; a vâjâi. /< latină ululare
NODEX – noul dicționar explicativ
4
Urla (-lu, -at), verb –
1. A scoate urlete specifice, a mugi, a rage, a zbiera. –
2. (Banat) A tuna. –
3. (Bihor) A coborî. – Aromână aurlu, meglenoromână, istroromână urlu. Latină ulŭlāre, probabil printr-o fază *urŭlāre (Diez, I, 436; Pușcariu 1813; Rew 9039), conform italiană urlare, franceză hurler, catalană udolar, portugheză urra. Candrea tratează sensul 3 ca pe un cuvînt diferit și Rew 6107 îl reduce la un latină *orŭlāre; e vorba, fără îndoială, de un singur cuvînt, cu același sens dublu ca tuna, țipa, tuli, vezi aici.
Derivat urlător, adjectiv (care urlă; curent de apă); urlătoare, substantiv feminin (cascadă); urlet, substantiv neutru (strigăt puternic și prelung, zbieret); urlătură, substantiv feminin (strigăt, țipăt).
Legătura lui urlător, cu un latină *ululator (Rew 9040) nu este necesară.
1. A scoate urlete specifice, a mugi, a rage, a zbiera. –
2. (Banat) A tuna. –
3. (Bihor) A coborî. – Aromână aurlu, meglenoromână, istroromână urlu. Latină ulŭlāre, probabil printr-o fază *urŭlāre (Diez, I, 436; Pușcariu 1813; Rew 9039), conform italiană urlare, franceză hurler, catalană udolar, portugheză urra. Candrea tratează sensul 3 ca pe un cuvînt diferit și Rew 6107 îl reduce la un latină *orŭlāre; e vorba, fără îndoială, de un singur cuvînt, cu același sens dublu ca tuna, țipa, tuli, vezi aici.
Derivat urlător, adjectiv (care urlă; curent de apă); urlătoare, substantiv feminin (cascadă); urlet, substantiv neutru (strigăt puternic și prelung, zbieret); urlătură, substantiv feminin (strigăt, țipăt).
Legătura lui urlător, cu un latină *ululator (Rew 9040) nu este necesară.
DER – dicționarul etimologic
Încă o definiție din alt dicționar
5
Urla verb, indicativ prezent 1 singular urlu, 2 singular urli, 3 singular și plural urlă
DOOM – dicționarul ortografic