1
Ciutură, ciuturi, substantiv feminin Găleată sau vas făcut din doage sau dintr-un trunchi scobit, care servește la scos apa din fântână.
Expresie (Plouă de) toarnă cu ciutura. = plouă foarte tare; plouă cu găleata.
Cantitate (de apă) care încape în obiectul descris mai sus. – Latină *Cytola.
Expresie (Plouă de) toarnă cu ciutura. = plouă foarte tare; plouă cu găleata.
Cantitate (de apă) care încape în obiectul descris mai sus. – Latină *Cytola.
DEX – dicționarul explicativ
2
Ciutură ciuturi feminin 1) Vas din doage cercuite, cu care se scoate apă din fântână; găleată de lemn. 2) Conținut al unui asemenea vas. O ciutură de apă. [Genitiv-dativ Ciuturii] /<latină cytola
NODEX – noul dicționar explicativ
3
Ciutură (ciuturi), substantiv feminin –
1. Recipient, bidon, ploscă. –
2. Urcior. –
3. Găleată. –
4. Paletă, la morile de apă. –
5. Roată cu teici. –
6. Muștiuc de pipă. –
7. (Argou) Gură, cioc. – Aromână ciutră, meglenoromână ciutură.
Latină popular *cytola, din greacă ϰάτυλος „scoică” (Pușcariu 382; Rew 2290; Pușcariu, Latină ti, 61; Dar; Sandfeld 31), conform italiană ciotola. Mai puțin probabilă este derivat din greacă ϰύτος (Philippide, Bausteine, 52; Pascu, II, 193), sau din latină *chytra (Candrea; conform observațiile lui Densusianu, Gs, VI, 363).
A trecut din română în neogreacă τσιότρα, albaneză čuturë, čotrë (față de albaneză tšutul, din italiană), bulgară čot(u)ra (Capidan, Raporturile, 194; conform Conev 80, care interpretează invers și Mladenov, 690, care explică bulgară prin italiană), sârbă čutura (conform Miklosich, Ew, 419; Berneker 164), maghiară csutora, ruteană čutora, turcă çot(u)ra (Roesler 609 și Lokotsch 442 crede, dimpotrivă, că română provine din turcă).
Cuvîntul turcă este considerat uneori ca derivat din italiană, ceea ce nu este posibil, dacă se are în vedere consoana r, care se explică numai prin română
1. Recipient, bidon, ploscă. –
2. Urcior. –
3. Găleată. –
4. Paletă, la morile de apă. –
5. Roată cu teici. –
6. Muștiuc de pipă. –
7. (Argou) Gură, cioc. – Aromână ciutră, meglenoromână ciutură.
Latină popular *cytola, din greacă ϰάτυλος „scoică” (Pușcariu 382; Rew 2290; Pușcariu, Latină ti, 61; Dar; Sandfeld 31), conform italiană ciotola. Mai puțin probabilă este derivat din greacă ϰύτος (Philippide, Bausteine, 52; Pascu, II, 193), sau din latină *chytra (Candrea; conform observațiile lui Densusianu, Gs, VI, 363).
A trecut din română în neogreacă τσιότρα, albaneză čuturë, čotrë (față de albaneză tšutul, din italiană), bulgară čot(u)ra (Capidan, Raporturile, 194; conform Conev 80, care interpretează invers și Mladenov, 690, care explică bulgară prin italiană), sârbă čutura (conform Miklosich, Ew, 419; Berneker 164), maghiară csutora, ruteană čutora, turcă çot(u)ra (Roesler 609 și Lokotsch 442 crede, dimpotrivă, că română provine din turcă).
Cuvîntul turcă este considerat uneori ca derivat din italiană, ceea ce nu este posibil, dacă se are în vedere consoana r, care se explică numai prin română
DER – dicționarul etimologic
4
Ciutură substantiv feminin, genitiv-dativ articulat ciuturii; plural ciuturi
DOOM – dicționarul ortografic