îmbuiba
Definitie, sens si explicatie
1Îmbuiba, imbuib, verb I. Reflexiv si tranz.
A manca si a bea (sau a da sa manance si sa bea) peste masura, a (se) ghiftui; a (se) indopa. – Etimologie necunoscuta
A manca si a bea (sau a da sa manance si sa bea) peste masura, a (se) ghiftui; a (se) indopa. – Etimologie necunoscuta
2Îmbuiba verb
1. a (se) ghiftui, a (se) indopa, (prin Transilvania si Maram.) a (se) crivi, (Oltenia) a (se) incatarama. (S-a - cu mancare.)
2. verifica cuvantul: huzuri.
1. a (se) ghiftui, a (se) indopa, (prin Transilvania si Maram.) a (se) crivi, (Oltenia) a (se) incatarama. (S-a - cu mancare.)
2. verifica cuvantul: huzuri.
3Imbuiba verb (silabe -bui-), indicativ prezent 1 singular imbuib, 3 singular si plural imbuiba
4A Îmbuiba imbuib tranzitiv A face sa se imbuibe; a ghiftui. / Origine necunoscuta
5A se Îmbuiba ma imbuib intranzitiv 1) A se indopa cu mancare si bautura; a se ghiftui. 2) A trai in belsug. /Origine necunoscuta
6Imbuiba (imbuib, imbuibat), verb –
1. A ghiftui, a indopa cu mincare. –
2. (Refl.) A minca lacom, in exces. –
3. A creste din abundenta, a se inmulti.
Origine necunoscuta.
Nici una din explicatiile date pina acum nu pare multumitoare.
Dupa Densusianu, Archiv. limba latina Lex., Xii, 425, Din limba latina bubia, glosare incerta a lui „sfirc”, pe baza unui der. *imbubiāre, conform Puscariu 72 si Rew 4286a; insa autorul a renuntat mai tirziu la aceasta ipoteza, convingindu-se ca glosarea era incorecta.
Dupa Giuglea, Dacor., Ii, 632-37, din limba latina imbuĕre, prin intermediul unei forme popular *imbuviāre, conform Dar, si Rosetti, I, 167, care stabileste o legatura cu limba latina bubῑre „a umfla”.
Sub aspect semantic, cuvintul ofera o identitate perfecta cu buieci, conform buiac; insa explicatia fonetica este dificila conform limba slava (veche) buiti sę „a trai inconjurat de placeri”, cu care Dar admite ca s-a incrucisat.
1. A ghiftui, a indopa cu mincare. –
2. (Refl.) A minca lacom, in exces. –
3. A creste din abundenta, a se inmulti.
Origine necunoscuta.
Nici una din explicatiile date pina acum nu pare multumitoare.
Dupa Densusianu, Archiv. limba latina Lex., Xii, 425, Din limba latina bubia, glosare incerta a lui „sfirc”, pe baza unui der. *imbubiāre, conform Puscariu 72 si Rew 4286a; insa autorul a renuntat mai tirziu la aceasta ipoteza, convingindu-se ca glosarea era incorecta.
Dupa Giuglea, Dacor., Ii, 632-37, din limba latina imbuĕre, prin intermediul unei forme popular *imbuviāre, conform Dar, si Rosetti, I, 167, care stabileste o legatura cu limba latina bubῑre „a umfla”.
Sub aspect semantic, cuvintul ofera o identitate perfecta cu buieci, conform buiac; insa explicatia fonetica este dificila conform limba slava (veche) buiti sę „a trai inconjurat de placeri”, cu care Dar admite ca s-a incrucisat.