1
Încurca, încurc, verb I.
1. Tranzitiv
1. A încâlci fire, ață etc., a le face noduri astfel încât să nu se mai poată descurca ușor.
(Popular) A călca în picioare fânețele, semănăturile.
2. A schimba mereu drumul, direcția pentru a îngreuia o urmărire, pentru a-și pierde urma.
Reflexiv și tranzitiv A (se) rătăci. II.
1. Tranzitiv A stingheri pe cineva la mers, a îngreuia mersul cuiva.
Reflexiv A se împiedica din mers.
A opri de la o acțiune, a stânjeni.
Expresie A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stânjeni pe cei din juridic (Reflexiv; familiar) A i se încurca limba = a i se împletici limba (din cauza băuturii, a unei emoții etc.).
Compus: încurcă-lume substantiv masculin invariabil = om care încurcă pe alții, care nu este bun de nimic.
2. Tranzitiv și reflexiv A face (pe cineva) să-și piardă sau a-și pierde șirul ideilor; a (se) zăpăci.
Expresie (Se) încurcă lucrurile = (se) creează o situație complicată. confuză. (Tranzitiv) A încurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevărul. (Tranzitiv) A o încurca = a crea (intenționat) o situație confuză; a face un lucru de mântuială; a nu fi clar în ce spune.
3. Tranzitiv și reflexiv Figurat A (se) prinde în mreje.
Reflexiv A se angaja într-o afacere din care nu mai poate ieși (decât cu greutate).
4. Reflexiv Figurat A pierde vremea; a zăbovi, a întârzia (mai ales la petreceri). – Probabil latină *Incolicare (< colus „caier, fir”).
1. Tranzitiv
1. A încâlci fire, ață etc., a le face noduri astfel încât să nu se mai poată descurca ușor.
(Popular) A călca în picioare fânețele, semănăturile.
2. A schimba mereu drumul, direcția pentru a îngreuia o urmărire, pentru a-și pierde urma.
Reflexiv și tranzitiv A (se) rătăci. II.
1. Tranzitiv A stingheri pe cineva la mers, a îngreuia mersul cuiva.
Reflexiv A se împiedica din mers.
A opri de la o acțiune, a stânjeni.
Expresie A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stânjeni pe cei din juridic (Reflexiv; familiar) A i se încurca limba = a i se împletici limba (din cauza băuturii, a unei emoții etc.).
Compus: încurcă-lume substantiv masculin invariabil = om care încurcă pe alții, care nu este bun de nimic.
2. Tranzitiv și reflexiv A face (pe cineva) să-și piardă sau a-și pierde șirul ideilor; a (se) zăpăci.
Expresie (Se) încurcă lucrurile = (se) creează o situație complicată. confuză. (Tranzitiv) A încurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevărul. (Tranzitiv) A o încurca = a crea (intenționat) o situație confuză; a face un lucru de mântuială; a nu fi clar în ce spune.
3. Tranzitiv și reflexiv Figurat A (se) prinde în mreje.
Reflexiv A se angaja într-o afacere din care nu mai poate ieși (decât cu greutate).
4. Reflexiv Figurat A pierde vremea; a zăbovi, a întârzia (mai ales la petreceri). – Probabil latină *Incolicare (< colus „caier, fir”).
DEX – dicționarul explicativ
2
A se încurca mă încurc intranzitiv 1) (despre fire, ață, păr etc.) A se amesteca astfel, încât să nu se poată desface ușor; a se încâlci. Ițele s-au încurcat.
A i încurca potecile a o păți rău. A i încurca limba a vorbi cu greu. 2) A se împiedica la mers. 3) A pierde drumul; a se rătăci. 4) (despre persoane) A pierde firul gândurilor; a se încâlci. 5) A fi cuprins de un sentiment de stinghereală (neștiind cum să procedeze în situația creată); a se zăpăci. 6) A nimeri într-o situație nedorită. 7) A fi pus în mreje.
Încurca în datorii a avea prea multe datorii bănești. /<latină incolicare
A i încurca potecile a o păți rău. A i încurca limba a vorbi cu greu. 2) A se împiedica la mers. 3) A pierde drumul; a se rătăci. 4) (despre persoane) A pierde firul gândurilor; a se încâlci. 5) A fi cuprins de un sentiment de stinghereală (neștiind cum să procedeze în situația creată); a se zăpăci. 6) A nimeri într-o situație nedorită. 7) A fi pus în mreje.
Încurca în datorii a avea prea multe datorii bănești. /<latină incolicare
NODEX – noul dicționar explicativ
3
A încurca încurc tranzitiv 1) A face să se încurce; a încâlci. Încurca firele.
Încurca vorba a vorbi confuz (ascunzând ceva). A o încurca rău a nimeri la strâmtoare. Încurca ițele a strica planurile. 2) (urme, drumuri etc.) A amesteca astfel, încât să nu poată fi găsit; a încâlci. 3) (persoane) A împiedica, sustrăgând atenția; a încâlci. Încurca lumea. /<latină incolicare
Încurca vorba a vorbi confuz (ascunzând ceva). A o încurca rău a nimeri la strâmtoare. Încurca ițele a strica planurile. 2) (urme, drumuri etc.) A amesteca astfel, încât să nu poată fi găsit; a încâlci. 3) (persoane) A împiedica, sustrăgând atenția; a încâlci. Încurca lumea. /<latină incolicare
NODEX – noul dicționar explicativ
4
Încurca (încurc, încurcat), verb –
1. A încîlci. –
2. A opri de la o acțiune, a stînjeni. –
3. A complica, a tulbura. –
4. A confunda, a amesteca, a bramburi. –
5. (Reflexiv) A se zăpăci, a-și pierde firul ideilor. –
6. (Reflexiv) A cădea în propria plasă, a se angaja într-o afacere de unde nu mai poate ieși. –
7. (Reflexiv) A zăbovi, a pierde vremea. –
8. (Cu comp. o) A vorbi stricat o limbă, a o rupe.
Origine incertă.
Dacă sensul primitiv este acela de „a înșela” (conform Coresi, hitlenia de încurcăm unul spre alaltu, ar putea fi un derivat de la currĕre, de tipul *currĭcāre, conform curriculum (Domaschke 147).
Se știe că participiu cursum a dat în română cursă, astfel că semantismul unui eventual *currĭcāre n-ar oferi dificultate.
Evoluția posterioară este de asemenea firească, întrucît ideea de „a întinde o cursă” se completează spontan cu cea de „a stînjeni” sau „a încurca”.
Este însă posibil și să fie vorba de o origine expresivă, ca în îngurga, s.v.
Celelalte explicații nu sînt suficiente: de la descurca, și acesta din latină *de-obscūrĭcāre „a lumina” (Pușcariu, Zrph., XXVII, 680; Pușcariu 514), opinie abandonată în Dar, și care făcea ca un termen concret să provină dintr-unul abstract; din latină *inculcāre (Cihac, I, 35), dificil din punct de vedere fonetic și semantic; din latină *incolĭcāre (Giuglea, Cercetări lexicale, 12; Dar; Rosetti, I, 168), și acesta de la colus „furcă de tors”, imposibil semantic vorbind; în loc de *încruca, și acesta din greacă ϰροϰῶ „a împleti” (Diculescu, Elementele, 466), dificil de admis.
Derivat încurcală, substantiv feminin (confuzie, amestec, încîlceală); încurcător, adjectiv (care produce confuzie); încurcătură, substantiv feminin (confuzie, amestec, încîlceală); încurcă-lume, substantiv masculin (persoană care încurcă pe alții, care nu e bună de nimic); descurca, verb (a descîlci; a lămuri, a limpezi; reflexiv, a-și aranja bine treburile; reflexiv, a o rupe pe o limbă străină), format pe baza lui încurca, ca descuia față de încuia sau deschide față de închide; descurcăreț, adjectiv (om care se descurcă).
1. A încîlci. –
2. A opri de la o acțiune, a stînjeni. –
3. A complica, a tulbura. –
4. A confunda, a amesteca, a bramburi. –
5. (Reflexiv) A se zăpăci, a-și pierde firul ideilor. –
6. (Reflexiv) A cădea în propria plasă, a se angaja într-o afacere de unde nu mai poate ieși. –
7. (Reflexiv) A zăbovi, a pierde vremea. –
8. (Cu comp. o) A vorbi stricat o limbă, a o rupe.
Origine incertă.
Dacă sensul primitiv este acela de „a înșela” (conform Coresi, hitlenia de încurcăm unul spre alaltu, ar putea fi un derivat de la currĕre, de tipul *currĭcāre, conform curriculum (Domaschke 147).
Se știe că participiu cursum a dat în română cursă, astfel că semantismul unui eventual *currĭcāre n-ar oferi dificultate.
Evoluția posterioară este de asemenea firească, întrucît ideea de „a întinde o cursă” se completează spontan cu cea de „a stînjeni” sau „a încurca”.
Este însă posibil și să fie vorba de o origine expresivă, ca în îngurga, s.v.
Celelalte explicații nu sînt suficiente: de la descurca, și acesta din latină *de-obscūrĭcāre „a lumina” (Pușcariu, Zrph., XXVII, 680; Pușcariu 514), opinie abandonată în Dar, și care făcea ca un termen concret să provină dintr-unul abstract; din latină *inculcāre (Cihac, I, 35), dificil din punct de vedere fonetic și semantic; din latină *incolĭcāre (Giuglea, Cercetări lexicale, 12; Dar; Rosetti, I, 168), și acesta de la colus „furcă de tors”, imposibil semantic vorbind; în loc de *încruca, și acesta din greacă ϰροϰῶ „a împleti” (Diculescu, Elementele, 466), dificil de admis.
Derivat încurcală, substantiv feminin (confuzie, amestec, încîlceală); încurcător, adjectiv (care produce confuzie); încurcătură, substantiv feminin (confuzie, amestec, încîlceală); încurcă-lume, substantiv masculin (persoană care încurcă pe alții, care nu e bună de nimic); descurca, verb (a descîlci; a lămuri, a limpezi; reflexiv, a-și aranja bine treburile; reflexiv, a o rupe pe o limbă străină), format pe baza lui încurca, ca descuia față de încuia sau deschide față de închide; descurcăreț, adjectiv (om care se descurcă).
DER – dicționarul etimologic
Încă o definiție din alt dicționar
5
Încurca verb, indicativ prezent 1 singular încurc, 3 singular și plural încurcă, perfect simplu 1 singular încurcai
DOOM – dicționarul ortografic